Chiar la începutul lunii, pe 1 septembrie, a debutat cea de-a șaptea ediție a Festivalului de Teatru Independent (de orice) Undercloud, la Muzeul Țăranului Român, așa cum ne-a obișnuit. Acesta se va încheia săptămâna aceasta, pe 11 septembrie. Ediția prezentă este un adevărat tur de forță teatral, întrucât în fiecare zi de festival sunt trei reprezentații, fie că sunt în concurs (pentru cele mai bune producții independente ale anului), fie în afara concursului – spectacole românești consacrate și spectacole internaționale care au confirmat în afară (o noutate absolută a Undercloud 2014 – piese din Marea Britanie, Franța și Ungaria). Sper că ați ajuns să vedeți măcar o parte dintre ele, mai ales că, înaintea debutului „stagiunii” teatrului independent, Silvia vă recomanda câteva piese de teatru pentru bookaholici. Dacă nu, e musai să o faceți, programul e ofertant.
Astăzi vreau să vă relatez, pe scurt, cum arată o zi de festival la Undercloud 2014. Mai exact, cum a fost luni, 8 septembrie, la MȚR, când s-au jucat trei spectacole: „Poezia visului”, „Prestăm servicii artistice” și „Așteptându-l pe Godot”.
Mersul la MȚR este întotdeauna o plăcere, mi-amintește de cursurile de antropologie culturală din facultate și, implicit, de cele de la master, de piese, concerte și filme bune, lansări de carte faine și întâlniri cu prietenii. E un loc special, de care mi-e foarte drag. Intrând pe poarta MȚR-ului, imediat simți atmosfera de festival de teatru (cei care sunteți degustători ai genului știți despre ce vorbesc): actori tineri și actori consacrați, la mese, la o bere sau o cafea înainte de spectacole; voluntari Undercloud la fiecare pas; laptop-uri răspândite, oameni care muncesc online pentru bunul mers al lucrurilor; forfotă, discuții despre piesele de ieri, de azi, de mâine, public destins, așteptând să înceapă programul zilei respective.
Ora 18, ultimul fum, intrare în Clubul Țăranului Român, pentru primul spectacol al zilei de luni: „Poezia visului”.
„Poezia visului” la Undercloud 2014
Ei, un spectacol de poezie este o rara avis în peisajul teatrului românesc contemporan. Cine mai face o astfel de dramatizare, cine mai merge la așa ceva? E dificil să guști poeme în volum, darămite transpuse pe scenă. Am fost curioasă cum va fi, mai ales că n-am mai asistat la genul acesta de spectacol (sigur, am mai fost la reprezentații cu poezie, dar acestea erau, de obicei, spectacole-lectură). N-am fost singura curioasă, în sală mai erau aproximativ 25 de oameni – și trei membri ai juriului Undercloud (pe aceștia i-am identificat): actorul George Ivașcu, regizoarea Sanda Manu și criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu.
„Poezia visului”, un spectacol de Miriam Răducanu, cu o scenografie semnată de Vladimir Turturica și asistență tehnică de Cristian Nanculescu, producție a teatrului independent „Unteatru”, este un one man show cu tânărul și talentatul actor Lari Giorgescu, o dramatizare a unor poezii de Emil Botta (poet, prozator și actor). Miriam Răducanu a selectat din opera lui Botta un set de treisprezece poeme subsumate ideii de vis: „Alegorie”, „Prinos”, „Pădurencele”, „Spiridușul somnului”, „Fachir”, „Humoresca”, „Elegie”, „Oglinzile”, „La frumusețea ei”, „Bocetul lui Ioan Vodă, armanul”, „Alei!”, „Un vis”, „Mila pământului”.
Dintre acestea, ca un fel de laimotiv, revine, de câteva ori, minunatul poem „Spiridușul somnului”: În vis m-a lovit cineva cu o nuielușă,/ dar cine mi-a spus: „Trezește-te, cenușă!”?/ Această voce nu o pot uita/ părea o voce de pușlama.// Vocile serioase nu umblă în vis,/ ele nu au acces la hilarul nostru paradis./ Prin vis hoinăresc doar vocile de cinci parale/ cam într-o ureche, cam decusute, cam guturale.// Trezeste-te, cenușă! Și m-am trezit// căscând leneș, după tipic, după rit./ Dar vocea de pușlama/ În străfundurile somnului mă rechema. O incantație care, interpretată în diverse stiluri de Lari Giorgescu, te prinde în ghearele ei.
Un mic inventar al „Poeziei visului”: joc de lumini și umbre, de liniște și zgomot; din când în când, se aud sunetele lui Franz Schubert sau bătăile ritmate ale actorului; decor minimalist – un pat improvizat din cearceafuri așezate pe jos, cu două colțuri prinse; dintre cutele cearceafurilor Lari Georgescu scoate, pe rând, câte un obiect de recuzită (o eșarfă, un cordon, un palton etc.), detaliu ingenios; un actor îmbrăcat în alb, într-o cămașă „tradițională”, până la genunchi, și izmene, care apare, la începutul piesei, cu două perne, între care își încadrează capul, sugerând începerea visului (tot așa și încheie reprezentația de aproape o oră, rotund); mișcări lente sau bruște, exerciții de echilibristică, dans, transfigurare, voce semi-răgușită, atmosferă onirică. Cu aplauzele binemeritate a venit publicul. A fost fain, interpretarea lui Lari Giorgescu s-a ridicat la înălțime, deși poezia lui Emil Botta e greu de digerat. Vă îndemn să mergeți să vedeți „Poezia visului” la Unteatru.
„Prestăm servicii artistice” la Undercloud 2014
Aparent, ai zice că „Prestăm servicii artistice” nu ar fi o piesă pentru bookaholici. Dar este, din mai multe motive. În primul rând, pentru că se fac repetate referiri la piesele lui Shakespeare – ba chiar se și joacă fragmente din Îmblânzirea scorpiei, Visul unei nopți de vară, Hamlet, Romeo și Julieta, Cum vă place. Apoi, reprezentația este așezată pe scheletul unui text semnat de binecunoscuta Chris Simion, scriitoare și regizoare. Și, dacă vă spun că este un spectacol-manifest, despre ciocnirea generațiilor, despre teatrul clasic versus teatrul modern, despre inovație, actori, roluri și, în cele din urmă, despre viață, poate pledoaria mea ar fi completă.
„Prestăm servicii artistice” este o piesă de teatru cu mult umor – de limbaj, de situații -, dar și cu secvențe „stop cadru” (destul de des întâlnite în spectacolele lui Chris Simion) ironice, amare, rostite cu cea mai mare seriozitate posibilă, marcate printr-un sunet de aparat de fotografiat. O piesă care-și propune să ne lase să tragem cu ochiul în culisele unui teatru, să observăm actorii la lucru, dinamica dintre aceștia, regizori și public, cum se realizează un spectacol pentru a ajunge într-o formă sau alta pe scenă, ce implică meseria de actor, respectiv cea de regizor ș.a.m.d. Și tu, ca spectator, vei fi parte din distribuție. Vei urca pe scenă, vei fi copac în Visul unei nopți de vară, de exemplu, vei repeta cu actorii, vei râde și te vei emoționa. Un talmeș-balmeș de sentimente, vă spun. Plus că, după piesa aceasta, sigur vei privi din altă perspectivă teatrul românesc.
Din nou, decor fără brizbrizuri, replici bine alese, o recuzită redusă (câteva piese de vestimentație, patru scaune colorate și câteva dosare cu piese) și cinci actori potriviți „misiunii”: Valentin Teodosiu – vocea-promo de la PROtv, joacă rolul Maestrului Teo, cel al actorului foarte cunoscut -, Manuela Hărăbor – superbă în rolul unei actrițe celebre, dar și soția directorului teatrului -, Dan Rădulescu – interpretează regizorul trăznit, venit din America cu idei de revoluționare a teatrului românesc; cuvânt-cheie: Othello fluierat :), Diana Dumitrescu – sufleorul care-și dorește un rol într-o piesă – și Corina Moise – cea care vine la audiție în urma unui anunț postat pe Facebook, în speranța intrării în spectacol. O altă piesă de teatru de succes a lui Chris Simion. Dacă ați ratat-o la Undercloud, o puteți vedea la Godot Cafe-Teatru.
O prezentare video a spectacolului, mai jos.
„Așteptându-l pe Godot” la Undercloud 2014
Beckett a fost și este unul dintre dramaturgii mei de suflet. Așa că, atunci când am văzut în programul Undercloud 2014 o adaptare pe scena teatrului a piesei Așteptându-l pe Godot, mi-am zis că nu am cum s-o ratez. Mai ales că era unul dintre spectacolele internaționale, realizat de compania maghiară „Forte”. Din păcate, a fost o mare dezamăgire (cu foarte mici excepții, insuficiente pentru a-mi schimba părerea).
Știam că piesa de teatru va fi jucată în limba maghiară și că va exista o subtitrare în limba engleză, dar nu mi-am imaginat că acest lucru va fi un handicap major al reprezentației. Imaginați-vă cum v-ar șade într-o sală în care niște actori vorbesc într-o limbă care vă este necunoscută, cu o subtitare în engleză defazată (ba derulată prea repede, ba prea încet, astfel încât deveneai confuz în legătură cu ceea ce se întâmpla pe scenă) – mai ales dacă nu ai citit anterior piesa și nu știi despre ce este vorba. Recitind Așteptându-l pe Godot de câteva ori în viața mea, nu mi-a fost chiar atât de dificilă înțelegerea textului, dar alți spectatori au avut de suferit din pricina subtitrării și au început, chiar și la 15 minute după începerea spectacolului, să părăsească sala, pierdându-și răbdarea.
Apoi, o altă mare problemă a fost aplatizarea reprezentației (păstrat în întregime, așa cum l-a scris Beckett) – am fost uimită și plăcut surprinsă la început când i-am văzut pe Vladimir și Estragon îmbrăcați sportiv, pasându-și o minge de fotbal, făcând exerciții fizice, cu sau fără minge, mișcări corporale de tipul celor din dansul contemporan, pe podea, unul cu celălalt sau separat ș.a.m.d., în timp ce-și rosteau replicile sau în pauzele dintre acestea. Dar când continui să faci aceleași mișcări, cu câteva variații, și după o oră și ceva de spectacol, există o problemă de viziune, din punctul meu de vedere. Sigur, teatrul fizic, acolo unde trupurile personajelor spun mult mai mult decât cuvintele, este interesant, mai ales într-un univers al absurdului, întocmai precum cel beckettian. Însă nu poți miza doar pe o inovație-două în decursul a două ore de piesă.
Apropos, durata spectacolului este iarăși o problemă recurentă în punerea în scenă a piesei Așteptându-l pe Godot – de ce nimeni nu scurtează textul? Oricât de tare îmi place Beckett, piesa aceasta e greu de digerat pe parcursul a două ore. Și reprezentațiile de la noi, și cele din afară sunt la fel din punctul acesta de vedere. De aceea pierd spectatori – testat aseară: după o oră, jumătate din sală plecase. Tragic, nu? Îi compătimesc pe actori.
În altă ordine de idei, în pofida tușelor groase, necizelate (m-am simțit de parcă am asistat la o încercare de spectacol, nu la un spectacol propriu-zis), mi-au mai plăcut două lucruri: scena cu băiatul care vine să-i anunțe pe Vladimir și pe Estragon că Godot va sosi mâine – foarte fain că „băiatul” a fost interpretat de o actriță și că aceasta a venit pe scenă în pași de balet (atracția serii pentru spectatorii rămași a fost faptul că actrița era goală, iar pe trup îi erau pictate niște pantaloni scurți și o cămașă verde) – și interpretarea actorului (excelentă!) care l-a jucat pe Lucky, sclavul lui Pozzo. În rest, nu aș recomanda piesa cuiva, asta e clar. Fragmente din reprezentație în video-ul de mai jos.
Regia: Horváth Csaba. Traducere: Kolozsvári Grandpierre Emil. Costume: Benedek Mari. Decor: Milorad Krstic. Lumini: Payer Ferenc. Sunet: Keresztes Gábor. Producător: Számel Judit. Distribuţia: Kádas József, Krisztik Csaba, Pallag Márton, Andrássy Máté, Blaskó Borbála.
Pe final, cu bune, dar și cu rele (chiar dacă mai puțin), Undercloud e un festival pe care nu vreți să-l ratați. Mai sunt destule piese bune până la închiderea „stagiunii” :).
