Primăvara, în București, e greu să nu ieși afară din casă și nici să intri la loc nu e ușor. Acestea fiind observate și confirmate de la an la an, indiferent de monetar, timp și obligații, am zis să aleg din niște cărți câteva pasaje despre cum e s-o arzi pe străzi, fără nicio treabă și cu muzica-n urechi.
Dinadins am ales chestii mai prăfuite, că noutățile le știm cu toții. Plus că ăștia, recuperați din fundul sertarului cu fișe de la biblioteca de litere au așa, un iz melancolico nostalgico și chestia asta merge cu atmosfera, m-am gîndit eu.
Anton Pann e, na, un fel de sfînt al petrecăreților și al mahalalelor. Încep cu el, să nu se mînie, dar și pentru că se potrivește și cu orașul de acum. Fragmentul e din Îndreptătorul bețivilor:
Bețivii toți strînși colac
Pe la grădini beții fac,
Prin mahala la izvor,
Și la Breslea în pridvor,
Dar mai mult și mai vîrtos
Pe la Tabacii de jos,
Unde petrec la vin bînd
Și împreună cîntînd.
Nu poate om socoti,
Nici de a le povesti,
Cârcimele din București,
Bordeile măhălești;
Unde toți cei însetați
Se strîng și beau adunați,
Cu muzică, cu lăutari,
Jucînd cărți cu mici, cu mari.
Încă ceva dezgropat de la bibliotecă. Nu săriți, nu dați ochii peste cap, e doar Ion Codru Drăgușanu, un fragment din Peregrinul transilvan. Aici descrie un oraș atât de cosmopolit, încât parcă nici n-ar vorbi de același București. Era, întra-adevăr un alt oraș, o amestecătură despre care am impresia că știm, în continuare, foarte puțin, dar tot Babel era și atunci, în 1837:
De mult voisem să văd lumea mare; acum mi-am ajuns scopul. Iacă-mă în Babilonul României. Nu-ți scriu figurativ, ci deplin în sens leterale. Aici e amestecul limbilor, aici contrastul porturilor și combinațiunea cea mai bizară din toate.
Departe de a vorbi toți străinii românește, în metropola lor românii vorbesc limbele tuturor popoarelor cunoscute.
În societatea înaltă domnește limba francă; cea de mijloc n-a uitat încă neogreaca, de curînd destronată; apoi plebea, după cumu-i originea-și exprimă puținele idei sîrbo-bulgărește, germano-maghiarește, italo-spanește, muscălește, turcește, etceterește –numai rar românește.
Și tot din antediluvian, două versuri pe care nu m-am îndurat să le țin numai pentru carnetul meu de uz casnic. Sînt dintr-o poezie de, țineți-vă bine, Alexandru Sihleanu, Cișmegiul, pe titlul ei, scrisă undeva la mijloc de secol XIX:
„Cișmegiul e plimbarea unde, fără nicio plată,
Mii de oameni fără treabă merg cu gura tot căscată. “
Cine are timp, dacă nu se plimbă, petrece. Pe starada Toamnei, la începutul secolului trecut, asta făceau Sadoveanu, Șt. O Iosif și niște lăutari.
„După ce, în primăvara anului 1904, mi-am adus în București, în Strada Toamnei 89, familia, îi plăcea lui Șt. O Iosif să vie cîteo dată la mine, în tihna mahalalelor de lîngă Obor. Aveam o grădină mică de pomi și un chioșc încununat cu viță de vie. Aduceam, în acele zile, pe un prieten al nostru lăutar, cu taraful său. Îl descoperisem amîndoi într-o zi, la o crîșmă îndepărtată, lîngă lacul Băneasa. Meșterul Gheorghe Ștefan venea cu feciorii săi: naiul, țambalul și vioara sunau în grădină, sub vița încărcată cu struguri. Bătrânul „zicea“, cu mare artă, cîntece bătrînești.“ (Anii de ucenicie, Mihail Sadoveanu)
O să termin mica listă cu o strofă foarte prețioasă, desigur, tot din lada cu vechituri, una dintre primele poezii pe care le-au auzit urechile mele de copil de la bunic: Balada chiriașului grăbit, de Gheorghe Topîrceanu
„Și-am stat la un unchi, pe Romană,
Țiu minte…dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puțin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală,
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poștală):
Pe strada Unirii, la Șbeck;
Pe Grand, lîngă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort –
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiași tainic resort.
C-așa mi-e viața – o goană,
Și astfel durerile trec…
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec
Să avem o primăvară ușoară și cărți de răsfoit!
Sursa imaginii principale, cu Cișmigiul din Vechiului Regat e aici.
