Cred că îmbătrânesc. Altfel nu-mi explic cum de nu mi-a plăcut defel, ba chiar mi-a displăcut până la crâmpoţirea sufletului romanul Sânge satanic de Cristina Nemerovschi.

Dacă aveam cu 10 ani mai puţin, probabil l-aş fi adorat şi mi-aş fi propus ca atunci când mă fac mare să fiu o Cristină Nemerovschi, care e atât de cool şi vorbeşte ca băieţii. Dacă aş fi avut cu 15 ani mai puţin, m-aş fi sinucis din dragoste pentru personajul principal M. ori chiar pentru autoare.

Aşa, având cu 15 ani mai mult decât publicul pentru care este menită această carte, sinuciderea nu-mi mai e atât de la îndemână, dar, recunosc, am nutrit sentimente destul de criminale faţă de cartea care mi-a ocupat degeaba atât de mult timp.

Prima impresie, dupa câteva pagini, este că citeşti o traducere proastă din engleză. Frazele sunt tributare limbii engleze, în care autoarea pare să gândească ocazional (nu o condamn, şi mie mi se întâmplă asta, dar dacă i se întâmplă şi unui editor sau cap-limpede de la editură, we’re all doomed, cum ar zice, în cea mai neaoşă limbă a doua, personajul principal al romanului Sânge satanic) şi la cinci cuvinte tot apare câte o expresie în engleză, în p*la mea (asta apare cam o dată pe paragraf).

A doua impresie depinde foarte mult de filmul fiecăruia. Dacă ai jucat într-un film în care roacărul e ăla la care te uiţi scârbit/ă sau speriat/ă pe stradă ori în club, atunci s-ar putea să citeşti cartea cu fascinaţia pentru catastrofă şi monstruos care te face să nu-ţi poţi lua ochii de la un snuff.

Dacă în schimb ai ceva prieteni metalişti, o să te plictiseşti infernal. Cartea e bucăţică ruptă din realitate. Realitatea unui tip care „ascultă black metal, e ateu, lumea îl crede satanist, e bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scrie o carte, bea în fiecare zi şi se droghează în fiecare săptămână”.

Material didactic pentru clasa a 9-a, un arhetip aproape clasic, atât de frecvent întâlnit şi cu toate caracteristicile agasante ale speciei de rebel furios şi încrâncenat, care ar fi violent dacă s-ar putea ridica de pe podea, încât pe la jumătatea cărţii îţi vine să-i fuţi una peste ochi, excuse my French, şi să-l trimiţi în p*la lui la Pink Martini. Sau la Festivalul Om Bun. Aşa, să-l doară.

Dar să vă povestesc în două-trei cuvinte şi ce se întâmplă în roman. Nimic. Un nimic lung de 350 de pagini. Sigurul lucru care se schimbă este locul unde bea M., personajul principal.

Situaţiile sunt similare şi banale (am fost la A. să ne drogăm la o petrecere, am fost într-o bodegă să bem, am fost la milfa lui B., beţi rangă, m-am trezit acasă şi m-am întins după o bere, ne-am dus în cimitir să bem şi să ne facem fraţi de cruce) şi aceleaşi sunt şi lungile, plictisitoarele şi preţios elaboratele panseuri despre viaţă, moarte, Satana, droguri, dragoste, piţipoance, job, scopul în viaţă şi sexul cu minorele de 14 ani (sau cu minorii de 15).

Fuck. Urăsc tot pe lumea asta. Da’ gata cu atâta teorie care sună a filosofie emo, în pula mea.

[…] ofticat de situaţia poeziei, a filosofiei şi a scenei de metal din românia (cu r mic), se ridică şi se duce la budă.

Partea ironică este că la un moment dat ajungi totuşi să te identifici cu terminatul ăla de M. Cu ce aberează el, mai exact. Dacă nu mergi pe stradă în maşină cu şofer sau cu ochii într-o carte şi urechile în căşti, dacă nu eşti Miss Sunshine ori vreun cârnat zen, dacă ai o doză consistentă de snobism şi una mare de mizantropie, o să-ţi cam placă capitolul Oameni fără feţe.

O să te şi enervezi, pentru că la un moment dat o să te găseşti şi tu acolo, printre cei din „masa multicoloră, scârboasă, împuţită, care se mişcă haotic, ca o meduză gelatinoasă, ca un vierme scârbos cu mii de capete”.

O să te enervezi dar o să-ţi treacă repede, pentru că stilul naratoarei cu voce falsă de bărbat derapează urgent de la nivelul ideal de rebeliune frustă şi climax intelectual într-o baltoacă – de cele mai multe ori gratuită – de invective, cum este, de pildă, întregul capitol De ce nu iubim femeile, o mică perlă scabroasă pentru care cuvântul misogin este un compliment, reieşită ca din încrucişarea mamei lui Bukowski… cu Bukowski însuşi.

În concluzie, o recomand? Dacă n-ai avut vreodată un prieten metalist, da, ia-o şi citeşte-o. Dacă n-ai fost niciodată în lmc şi n-ai băut la mbl, ia-o. (Inclusiv dacă nu ştii ce e lmc ori mbl). Dacă nu îţi strepezesc dinţii autorii dezgustător de abrupţi în limbaj, un apanaj teribil (şi teribilist) al scriitorilor de generaţie nouă, care asculta Gorgoroth si lansează romane in Control, dacă şi dacă… Ori o să râzi, ori o să-ţi placă, ori o să te facă să te sufoci de indignare în faţa depravării morale a oamenilor de litere de azi. Clar n-o să te lase indiferent.

Un lucru imi mai e clar. Partea a doua (se lansează la toamnă) sigur n-o mai citesc, subiectul e fâsâit, după umila mea părere, ca şi stilul, care nu se mai poartă de la Welsh incoace.

Mai am însă ca back-up al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, Pervertirea, recent lansat la aceeasi editura Herg Benet. Şi dacă Sânge satanic mi s-a părut mai degrabă un exemplu de chick lit metalhead style, Pervertirea ar face bine să schimbe foaia, că potenţial se simte berechet.


Sange satanic
, editura Herg Benet (2010, republicat 2011)
Nr. pagini: 375
Preţ online: 30 de lei.

 

PS. O să tot vedeţi pe net (şi pe copertă) menţionat faptul că Sânge satanic a fost nominalizat la „Cartea anului 2010” şi o să vă închipuiţi cine ştie ce Booker Prize sau măcar vreun Pulitzer local. Mmnu. E vorba de premiile Cartea anului la Reţeaua literară, lucru omis din prezentări.

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


22 comentarii
  1. AvatarAndrei Badea

    Asta e problema cu literatura in Romania: scrie un om o carte geniala, cateva sute de oameni care sunt in stare sa priceapa pricep ce-i cu cartea, o recomanda, o promoveaza,samd, dupa care vine o duduie care si-a tocit coatele pe pupitrele de la Litere si incepe sa disece firul in patru, fara sa-si dea seama ca e ridicola: ca nu se incadreaza in nush ce curent, ca nu respecta nu stiu ce reguli obosite de compozitie, ca nu e verosimila,samd. Daca era scrisa de vreun autor strain pe val, gen Palahniuk, duduca in cauza cu recenzia ii facea temenele, si lui si cartii. Dar asa, ne permitem sa aruncam cu scuipat, ca e “de la noi”, d-aici din batatura…
    Copii, o carte se citeste si cu sufletul, cu empatie, nu cu pixul vesnic in mina ca sa surprinzi tot felul de “defecte” pe foaie. Iar ceea ce-i reprosezi tu cartii e, regret sa spun, penibil si deplasat. Nu se intimpla nimic? Ia povesteste-ne un pic ce se intimpla in De veghe in lanul de secara. Baltoaca de invective? Tu ai citit De Sade sau Sorokin? La 5 cuvinte apare o expresie in engleza? Dar asta-i repros? Cand chiar tu scrii cu tastatura ta ca asa gandesti si tu? E un mare merit al cartii, sa surprinda o caracteristica a generatiei actuale de tineri. Sau cum, in carti nu trebuie sa fie lucruri luate din realitate, ele cresc in copaci? Subiectul e fisiit? Pe bune? Zi-ne o carte care seamana bine de tot cu Singe satanic. Nu de altceva, dar noua, carora ne-a placut atit de mult, ne-ar prinde bine o asemenea recomandare de lectura.

    Reply
  2. AvatarAmontillado

    Prin citit cu metoda m-am referit la un procedeu simplu: citesc adica un autor pe cat posibil in intregime… Apoi, citesc autori din acelasi curent literar sau cu o abordare asemanatoare.
    De exemplu, daca vreau sa am o perceptie cat de cat completa asupra lui Balzac, nu citesc doar Eugenie Grandet, ci si restul de Balzac. Pe urma, iau alti autori care au scris in aceeeasi perioada cu el, in acelasi stil, compar… Cred ca doar asa poti avea o imagine corecta (fireste, dand deoparte si subiectivismul inerent).
    Altfel, de exemplu, daca eu am citit doar literatura recomandata in scoala si dintr-o data dau peste Blestemati de Palahniuk, o sa spun automat ca e cea mai tare carte care s-a scris vreodata, fiindca eu nu am mai citit ceva asemanator si nu am termen de comparatie… Si poate nu doar ca nu e cea mai tare carte care s-a scris vreodata, dar poate chiar si Palahniuk are unele mai bune… Trebuie sa citim mult ca sa avem o privire de ansamblu… La asta m-am referit 🙂

    Reply
  3. Avatardepanatoru

    pisi roz, tu n-ai putea face deosebirea intre o carte buna si una proasta nici daca ele te-ar penetra brutal, in cel mai pur stil sado-masochistic :))

    Reply
  4. Avatardepanatoru

    pisica roz, te fac un ga,ngb,an,g diseara? :))))) asta doar daca nu esti pitipoanca! te rog, fii sincera :))) ma mir ca nu-ti explodeaza pisi capul de atata p,ro,sti,e cata incape in el. cred ca ti-ai facut operatie de marire 😛
    apropo, de ce vorbesti despre carti pe care nu le-ai citit si nici no sa le citesti vreodata?! ti-ai oxigenat bunul simt odata cu parul?

    SANGE SATANIC e geniala si atat. s-a cazut oricum de acord asupra acestui lucru, adica au facut-o mintile luminate, un grup din care domnisoara cu recenzia a demonsstrat ca nu face parte :p
    aia care habar n-au sa recuoasca o capodopera decat abia cand e in manualele scolare si cand ia nobelul, go back to school… ati absolvit degeaba.

    Reply
  5. Avatareu

    zice bine depanatorul… daca vreti sa cititi o recenzie serioasa si profi la cartea asta, cititi-o pe aia a lu Radu Voinescu. are vro 5 pagini, da merita.

    Reply
  6. Avatarlupi_in_vise

    Cristina Petrescu, nu avea cum sa-ti placa o carte geniala ca asta, cause you’re so fockin’ stupid, plain and lame. Paduchiuta, cum ti-ar zice Ulf din Pervertirea…

    Reply
  7. AvatarAlex Voicescu

    Un lucru trebuie clarificat: recenzoarea spune in PS că nu este reprezentativ premiul obţinut de Sânge satanic. Orice premiu are autoritate în măsura în care juriul are autoritate. În acest caz este vorba de Paul Cernat, Alexandru Matei, George Neagoe, Crina Bud si Gelu Vlașin, persoane care sunt literaţi profesionişti şi care au acordat greutate prin prezenţa lor multor altor jurii de premiere a excelenţei în literatură. Asta ca să nu mai dăm cu bâta în baltă doar pentru că se poate.

    Reply
  8. AvatarIonut

    Sincer cred ca te inseli, are foarte multe pasaje destul de interesante, unele dintre ele facand referire la degradarea evidenta a presei romanesti(Vezi G.), este unul dintre exemplele care mi-au dovedit ca este o autoare extraordinar, iar in zilele urmatoare voi merge sa ii cumpar si celelalte carti. Eu nu am citit cartea din punctul de vedere al metalistului ci al spiritului liber care citeste, gandeste si face exact ce il taie capul. Cati dintre noi mai avem curajul sa facem asta?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *