E foarte greu să vorbeşti despre romane cum e Să nu mă părăseşti (trad. Vali Florescu) fără teama de nu dezvălui prea mult. Pentru a păstra intactă bucuria unui cititor nou, cred că ar trebui vorbit cu moderaţie despre  identitatea cu totul aparte a personajelor, ca  şi  despre descoperirile pe care ele le fac (şi care au, toate, legătură cu viaţa, cu rostul ei).

Ar trebui să ţinem cont de asta măcar din simplul motiv că autorul însuşi a ales să nu facă de la bun început lucrurile clare, parte dintr-un efect esenţial pentru dinamica lecturii. Aşa că nu voi sufla o vorbă despre revelaţia din finalul cărţii. Am să spun doar că acest roman, tulburător cum puţine aş putea numi, e legat prin fire ascunse de alte cărţi-surori, din alte spaţii şi din alte vremuri. Cărţi cum e Castelul sau cum e Moartea lui Ivan Ilici.  Nu mă refer la stilistică, ci la felul în care sfîrşitul te izbeşte în plex şi-ţi dă peste cap orice fel de confort ai fi avut pînă atunci.

Să nu mă părăseşti se deschide cu vocea unei femei, Kathy H., de 31 de ani, care spune că este „îngrijitoare“ de peste unsprezece ani. Din puţinele date care urmează, devii conştient că ai intrat în sistemul unei lumi cu statut uşor aparte (se vorbeşte cu aerul firesc despre lucruri ca „donatori“, „a treia donaţie“, „îngrijitori“, „paznici secreţi“ şi încă altele).

Pare, cu toate astea,  o lume foarte familiară, la prima vedere cu nimic diferită de ce cunoaştem şi trăim cu toţii. Doar că, din cînd în cînd, apar detalii mici şi situaţii stranii, înfăşurate în ceva ambiguu, fantomatic şi angoasant, care muşcă din desenul familiar. Şi totul se petrece uşor, ca-ntr-o alunecare lentă, de nimic bruscată, către acel punct imposibil de suportat, dar inevitabil, de care devii tot mai conştient, pe măsură ce dai paginile.

Sîntem, cum spuneam, introduşi în lumea asta de Kathy H., care se lasă furată de nostalgii şi începe să pescuiască din trecut fragmente şi imagini de care, o vreme, încercase să se ţină departe. Ni se dă de înţeles că ceva traumatic s-a întîmplat, din moment ce trecutul nu irupe în planul prezentului cu firescul unor melancolii confortabile, ci se strecoară într-un mod ceva mai greu de descris: are un strop de nostalgie solară, dar şi cu un „ce“ dureros, plus partea cea mai apăsătoare, aerul lucrurilor terminate, pentru care un orizont nou iese din discuţie.

Kathy H. îşi aminteşte, aşadar, un loc pierdut, Hailsham – cămin, şcoală şi spaţiu fericit al copilăriei şi al adolescenţei – unde a crescut împreună cu Tommy, un băiat dificil, cu ceva probleme de comportament şi comunicare, şi cu Ruth, cea mai bună prietenă. Intrăm pas cu pas în istoria legăturilor dintre ei, aflăm ce preţuiau, ce şi cum învăţau, ce curiozităţi aveau, ce-şi doreau, de ce se temeau, ce nu reuşeau să înţeleagă, cum descopereau dragostea. Sînt puse în pagină calupuri întregi de adolescenţă pură: cu toată nebuloasa din jurul sexului, cu mici sau mai mari derute legate de viitorul imediat, cu punctul în care pe chipurile unora se instalează mimica acceptării conforme, iar pe ale altora, rezerva şi ezitările.

Pentru toţi cei crescuţi la Hailsham, un lucru foarte aparte şi absolut important era arta: nu în abstract, ci arta de care erau în stare fiecare dintre ei, după măsura puterilor. Periodic, cele mai bune lucrări le erau luate de o anume Madame, pentru Colecţie. Scopul acestei trieri rămîne un mister pînă la sfîrşitul cărţii, dar ce anume îşi închipuie ei, adolescenţii, despre întregul ritual, ascunde, cu mare subtilitate, una dintre cele mai zdrobitoare metafore despre artă şi despre rostul ei în vieţile noastre.

În paralel, manevrată cu egală discreţie, se inserează metafora-pereche, cu aceeaşi încărcătură: cea despre dragoste. Şi, înglobîndu-le pe amândouă, finalul dezvăluie o alta, una infuzată, de fapt, în fiecare rînd al cărţii şi în fiecare intonaţie cu care se poate formula o întrebare simplă şi ultimă: Ce rost are?

Titlul cărţii, Never let me go, vine de la un cîntec pe care Kathy îl asculta pe cînd avea 11 ani. E o scenă cheie în carte, completată, către final, de o alta simetrică, revelatoare şi teribil de emoţionantă. Cei care se tem de cadrele siropoase pot sta liniştiţi, nu e vorba de nimic de genul ăsta, chiar dacă aşa ar putea lăsa de înţeles descrierea.

Cu romanul lucrurile stau exact la fel: nodul din gât cu care îl închizi nu presupune nici o clipă o cât de mică doză de sentimentalism din partea autorului. Ba dimpotrivă. De la Să nu mă părăseşti se poate începe un eseu lung şi stufos despre libertate, despre destin, despre sens, artă  şi dragoste, despre posibilitatea salvării. Ultima ar provoca probabil, cele mai multe  pagini cocoloşite, pline de pete şi de tăieturi.

 

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *