După cum ştim, toamna este anotimpul acţiunilor temerare şi al începuturilor în forţă. De asemenea, e o perioadă propice ca să ne mai schimbăm puţin ideile. Pentru amatoarele de senzaţii tari, dar şi pentru cititoarele sătule până-n gât de stereotipuri, am o scurtă, dar cuprinzătoare listă de recomandări pentru acest minunat anotimp. Citeşte tot articolul
Când eram mici, la şcoală, de 8 martie făceam felicitări personalizate, pentru a le oferi cadou mamelor noastre. Mai târziu, când am mai crescut, nu am mai făcut felicitări şi am început să oferim alte cadouri, flori, parfumuri etc. Dar, indiferent de ceea ce oferim, în fiecare an de 8 martie ne gândim mai mult decât în alte zile la mamă, la bunică, poate la prietena noastră cea mai bună. La ceea ce înseamnă femeile din viaţa noastră. Şi tocmai pentru că 8 martie aduce în discuţie mai pregnant decât alte ocazii ideea de femeie (mamă), o să vorbesc şi eu despre femeie – despre femeile din cărţi –, dar nu din perspectiva romanţios-sensibilă prin care aceasta este încă, în mare parte, privită. Iar pentru că literatura este şi ea saturată de imagini „suave” ale femeii, o să trec în revistă 8 titluri de cărţi ce dezvăluie o altă latură, întunecată şi dură, dar realistă a raportării femeii la societate şi la diferite mentalităţi. Citeşte tot articolul
Dacă e ceva mai rău ca o carte proastă, e o carte proastă care promite, exact cînd eşti gata s-o laşi din mînă, că ar putea fi altceva decît pare. Nu m-am chinuit cu prea multe, dar m-a ros curiozitatea să văd ce-i cu Cină cu Anna Karenina, şi ca să fiu în stare să vă povestesc despre riscurile de a investi în aşa ceva, a trebuit să merg pînă la capăt. De ce m-am apucat s-o citesc, cînd am cît de cît un fler care funcţionează? Păi pentru că am vrut să văd ce face o new-yorkeză dintr-un subiect din care Azar Nafisi a făcut Citind Lolita în Teheran: discuţiile unor femei despre cărţi şi despre propriile vieţi.
Acum vreo şapte sau opt ani, când am citit pe nerăsuflate Punct Contrapunct şi am trecut-o repede în galeria personală a cărţilor de aur, m-am regăsit în (sau mai bine zis, am aspirat umil să mă asemăn cu) personajul Philip Quarles: un romancier deşirat, osos, cu un simţ al umorului cel puţin discret (ca să fiu gentilă) şi care se lăfăia într-un intelectualism asumat, trecând totul prin filtrul nemilos al creierului dumisale genial.
Citeşte tot articolul
Cartea Germainei Greer, care a făcut furori în Occidentul anilor ’70, este o colecţie de eseuri scurte, grupate în cinci secţiuni (Corpul, Sufletul, Iubirea, Ura şi Revoluţia), în care este vorba despre o anumită mutilare pe care femeile o suferă prin educaţia primită în copilărie şi care, ulterior, de-a lungul vieţii lor, le împiedică să fie libere. Cartea este haotică, prea puţin organizată, neacademică, foarte amuzantă şi sinceră. E plină de expresii licenţioase, afirmaţii îndoielnice, idei care n-au fost duse până la capăt. Dar sub toate stă întrebarea simplă şi de bun simţ: de ce nu sunt liberă şi cum aş putea deveni?
