După cum ştim, toamna este anotimpul acţiunilor temerare şi al începuturilor în forţă. De asemenea, e o perioadă propice ca să ne mai schimbăm puţin ideile. Pentru amatoarele de senzaţii tari, dar şi pentru cititoarele sătule până-n gât de stereotipuri, am o scurtă, dar cuprinzătoare listă de recomandări pentru acest minunat anotimp.

 

 

Artă: The Female Nude: Art, Obscenity and Sexuality, de Lynda Nead


Dacă v-a plăcut dintotdeauna pictura şi dacă aveţi de gând să vizitaţi în viitorul apropiat vreun muzeu în care sunt expuse capodoperele acestei arte, opriţi-vă puţin în faţa primului tablou cu o femeie dezbrăcată care vă iese în cale: ştiu, nu e doar „o femeie dezbrăcată”. E un Nud. E Artă. Dar poate că a venit momentul să vă întrebaţi de ce corpul feminin a fost şi este încă subiectul preferat al multor practicanţi ai acestei arte deosebite.

Şi nu, nu cred că răspunsul este „pentru că femeile au nişte corpuri frumoase, delicate şi senzuale”, pentru că ştim prea bine că şi corpurile bărbaţilor pot fi frumoase, delicate şi senzuale.. Depinde doar de cine le priveşte şi de cum a fost învăţat ochiul respectiv să privească.

Lynda Nead, o cercetătoare deşteaptă şi plină de umor, propune un răspuns foarte interesant la întrebarea de mai sus: arta occidentală, spune ea, construită după gusturile şi nevoile bărbaţilor, încearcă să spiritualizeze atât de imprevizibilul corp feminin; să transforme goliciunea, altfel obscenă, într-un prilej de gândire la chestii mai înalte, adică mai masculine. Corpul feminin reprezintă Natura, pe care Arta (sau Spiritul) încearcă, prin mijloacele-i specifice, să o controleze; să o treacă „dincolo” – în lumea Ideilor, a Frumosului, a Adevărului.

(Şi hai să recunoaştem, în tabloul ăla, înainte de orice Artă, e pur şi simplu imaginea unei femei dezbrăcate.)

 

Modă şi frumuseţe: The Beauty Myth: How Images of Beauty Are Used Against Women, de Naomi Wolf


Ştim bine că suntem frumoase, dar ştim şi că putem să fim mult, muuult mai frumoase dacă vrem. Nu trebuie decât să cheltuim nişte sume ridicole pe alifii, farduri şi tratamente, de ce nu chiar şi pe nişte mici operaţii estetice care să ne facă mai strălucitoare, mai netede, mai luminoase. Nu mai vorbesc despre banii pe care îi putem arunca pe haine şi pe pantofi!! De asemenea, nu trebuie să mâncăm. Mâncatul e rău, hidos şi oribil şi deşi există prejudecata că ne-ar „menţine în viaţă” sau că „mâncarea e bună la gust”, el nu face decât să ne îngraşe. Adică să ne ducă direct în IAD.

Despre toate lucrurile legate de idealul contemporan al frumuseţii scrie Naomi Wolf în cartea ei, un adevărat hit al anilor 90 (nu şi la noi, bineînţeles, pentru că pe-atunci, ca şi acum, la moda – intelectuală – era tot Jurnalul de la Păltiniş). E un text deseori criticat pentru lipsa rigurozităţii şi pentru o anumită tendinţă de a vedea lucrurile în alb şi negru, dar eu cred că e important pentru problemele pe care le pune.

Suntem subiecţii şi practicanţii unei religii a frumuseţii; un fel de religie care susţine, de fapt, mai mult sau mai puţin conştient o enormă industrie şi care, pe lângă răul psihic pe care-l provoacă femeilor, face şi o groază de victime efective: anual zeci de mii de oameni mor din cauza anorexiei, de exemplu.

Dacă citiţi cartea asta, probabil că o să răsfoiţi altfel revistele glossy: cel puţin cu o sprânceană ridicată.

 

Sex: Al doilea sex, de Simone de Beauvoir


Crescută în cea mai „pură” tradiţie a culturii occidentale, hrănită numai cu filozofi clasici şi bărboşi, Simone de Beauvoir a avut supercurajul de a se elibera la un moment dat de ideea că ea e o „excepţie”; un „creier de bărbat într-un corp de femeie” etc. Şi, parţial, de filozofii cei bărboşi. Incursiunile în biologie, literatură, istorie să nu vă facă să daţi înapoi: nu sunt deloc plictisitoare! Ideea e că, la finalul acestui lung, dar foarte bine scris şi pasionant eseu, o să ne gândim de două ori înainte să folosim cuvântul „feminitate”. Sau „etern feminin”, care suna, oricum, super sinistru şi dubios. O să ne mai gândim şi la scriitori precum Freud sau Montherlant, altfel; şi mai ales la cum o jumătate a omenirii occidentale s-a considerat cam dintotdeauna jumătatea care contează, convingând-o şi pe cealaltă că ăsta e adevărul şi aruncând-o în acelaşi timp în „alteritate”.

Aş zice că e ceva demn de reeditat (în română a apărut la Univers, în 2006). Şi poate găsim şi o copertă inteligentă de data asta 🙂

 

Maternitate: Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, de Gail Kligman


Dacă vă gândiţi la deliciile maternităţii sau dacă, dimpotrivă, ideea vi se pare uşor respingătoare, nu uitaţi că nu cu mult timp în urmă, oricum n-ar fi contat ce părere aveţi! Dacă aţi fi vrut neapărat să faceţi sex (şi probabil că aţi fi vrut, că doar oameni suntem), în România dinainte de 89, în care contracepţia era o chestie mai complicată, aţi fi avut mai multe şanse ca acum să vă treziţi însărcinate fără voia voastră. În plus, dacă aţi fi fost angajate, instituţia în care lucraţi ar fi avut grijă ca la intervale regulate să vă supună unui control ginecologic gratuit, dar obligatoriu.

Gail Kligman, una dintre cercetătoarele americane cărora, prin anii 80, li s-a dat mână liberă să studieze şi să scrie despre România, a făcut în cartea ei o hartă şi o istorie a modalităţilor în care politicul intervenea pe atunci asupra corpului femeilor. Iar dacă după ce citiţi, o să vi se pară că astea-s chestii din trecut, cu care nu mai avem nicio treabă, mai gândiţi-vă: în 2011, un domn şi o doamnă din Parlamentul României au venit cu un proiect de lege care să îngreuneze, birocratic şi psihologic, actul întreruperii de sarcină. Suntem mai subtili şi mai rafinaţi astăzi, dar intervenţia e tot politică şi tot corpurile noastre îi servesc drept obiect.

 

Istorie (recomandare specială pentru cele care iubesc Bucureştiul interbelic): Eugenie şi modernizare în România interbelică, de Maria Bucur


Ah, interbelicul! Micul Paris, Monarhia, Restaurantul Capşa, Mircea Eliade! Ce n-am fi dat să trăim şi noi pe atunci! Dar cu condiţia să nu fim romi, evrei, săraci sau ţărani şi, pacoste mare, şi femei pe deasupra. (Cam tot ca acum, ce să mai.)

Se pare că în memoria colectivă a rămas un fapt că intervenţia politicului asupra corpurilor femeilor a fost inventată în România secolului XX de ceauşişti. Îmi pare rău că trebuie să vă dau vestea asta neplăcută, dar în minunatul interbelic, după care multe dintre noi încă suspină (eu m-am oprit, dar recunosc că am suspinat tare într-o vreme), circulau în mediile intelectuale nişte idei foarte antipatice. Printre ele, unele despre selecţia artificială. Ştiţi voi, dacă părinţii sunt blonzi, înalţi, sănătoşi, bogaţi, să se reproducă; dacă sunt bruneţi, scunzi, bolnăvicioşi, săraci, să moară. Pardon, să nu se reproducă, am vrut să spun.

Maria Bucur, autoarea cărţii, scrie despre o chestie cu adevărat importantă şi revelatoare în privinţa României interbelice: despre tendinţa celor mai „rafinate” medii intelectuale româneşti de a crede fără rest în capacitatea bărbaţilor de a face selecţii artificiale „benefice” şi în capacitatea umanităţii de a „progresa” la infinit. De a crede în „puritate”, în „rase”, în „determinism biologic”.

Feministele erau în ochii eugeniştilor români interbelici nişte „disgenice” periculoase, care ameninţau efectiv societatea, iar femeile care se căsătoreau cu bărbaţi de altă etnie erau numite direct trădătoare de ţară. Pe cât punem pariu că nişte milioane bune de români gândesc la fel şi în 2012?

 

Oricum ar fi, eu vă urez o toamnă plăcută în care să descoperiţi multe lucruri noi, să vă vină idei proaspete, să aveţi energie, bună-dispoziţie şi chef de viaţă!

 

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *