Al cincilea copil (trad. Anca-Gabriela Sîrbu, Editura Polirom) e o carte amara şi subţire care, la final, îţi lasă gustul de doctorie cretoasă, lipită de cerul gurii, şi senzaţia c-o să-ţi intre în corp, chiar dacă te opui.
Povestea începe suspect de banal: David si Harriett Lovatt se cunosc la petrecerea dată de firmele pentru care lucrează şi îşi dau seama, dintr-o privire, că sînt făcuţi unul pentru celălat. Se potrivesc foarte bine în cuminţenia şi în conservatorismul lor, opţiuni care trec mai degrabă ca bizarerii în aerul exploziv al anilor ’60. Rapid se hotărăsc să se căsătorească, ştiu deja că vor mulţi, foarte mulţi copii, că nu vor să trăiască la Londra şi că o casă victoriană, cu trei etaje, puzderie de cotloane şi pod e poate un pic prea mult, dar cu toate astea cum nu se poate mai potrivită pentru viitorul lor.
Cumpără conacul din apropierea Londrei, pe care de fapt nu şi-l prea permit şi, într-un moment fondator pentru mitologia personală a Lovattilor, concep şi primul copil. Casa se umple de rude, două perechi de părinţi din partea lui David (divorţaţi şi fiecare cu noua lui pereche), mama lui Harriet, surori, cumnaţi, o întreagă cohortă de prieteni şi apropiaţi care, după ce-i fac atenţi că stilul de viaţă pe care şi-l propun e uşor riscant, rămîn în vacanţe prelungite în casa enormă a celor doi. Locul se umple rapid de copii, de jucării, de ofurile lui Harriet care cu greu face faţă la aşa ceva şi de cele ale lui Dorothy, mama ei, care nici ea nu mai rezistă să fie babysitter cu normă întreagă şi femeie bună la toate în casa fiicei.
Tabloul de familie, completat cu feţe noi de bebeluşi perfecţi şi avînd ca fundal vesele reuniuni prelungite începe să capete ceva tonuri sumbre, iar ele vor ocupa din ce în ce mai mult spaţiu pe măsură ce lunile trec şi cea de a cincea sarcină a lui Harriet se apropie de termen. Nu e ca celelalte, e insuportabilă. Bebeluşul pare că vrea să-şi sfîşie mama din pîntece, se zvîrcoleşte şi îi provoacă dureri şi insomnii care o secătuiesc fizic şi psihic. Se naşte mai devreme şi lucrurile nu fac decît să alunece pe panta neagră anticipată de o sarcină chinuitoare. Bebeluşul, Ben, are o forţă absolut neobişnuită pentru vîrsta lui şi nimic din drăgălăşenia dulce a sugarilor.
Iată scena în care micul Ben e adus în salon, după naştere, să-l vadă familia:
Ceilalţi trei copii îl priveau pe cel nou-venit care era atît de diferit de ei: făcut parcă din altă plămadă, îşi spuse Harriet. Şi asta, pe de-o parte, pentru că privindu-i îşi amintea cît de diferită fusese sarcina de această dată, iar pe de alta, din cauza înfăţişării lui greoaie, nefireşti, şi a pielii gălbejite. În plus, forma capului, cu fruntea teşită deasupra sprîncenelor….
Din acest punct lucrurile intră pe traseul abrupt şi ireversibil al dezagregării. Solicitată de Ben, copilul dificil, născut supărat, Harriet nu mai are timp pentru ceilalţi care se simt abandonaţi şi îşi modifică comportamentul. Petrecerile se răresc şi veselia care umplea cotloane e înlocuită de un soi de teamă pe care nimeni nu are încă curajul s-o numească. Ben e agresiv, mic cum e, sugrumă animale de companie. Nimeni nu îndrăzneşte să le spună cu voce tare celorlaţi copii să se ferească de Ben, dar ei ştiu deja.
Inutil de adăugat că ce a ales Doris Lessing să facă din improbabilul paradis idilic al celor doi tineri părinţi e tabu din foarte multe puncte de vedere. Derulează în faţa celui care citeşte un scenariu crud, în care pare că nimeni nu greşeşte şi totuşi nenorocirea se petrece. Paleta deschisă de întrebările despre vină şi responsabilitate e, în acelaşi timp, lăsată deschisă, şi e teribil de provocatoare, iar scepticismul care infuzează textul chestionează discret, dar în forţă, o serie întreagă de valori şi opţiuni.
Sînt cei doi părinţi chiar atît de responsabili şi chiar atît de inocenţi în încercarea lor de a construi o bulă de cristal la care lumea şi fierberea ei nebună sînt doar tangente? Într-un scenariu al cruzimii la limită, e Ben un mesager al răului pe care, în izolarea lor confortabilă (pentru care plăteau mai mult părinţii lui David, pentru care se spetea la fel de mult mama lui Harriet) au ales să-l ignore? Ce-au făcut să merite asta, se întreabă amîndoi, împreună cu sfetnicii din jur? E un alt fel de a te întreba de ce se întîmplă nenorocirile, de ce există răul, de ce lucrurile astea sînt de neevitat. E un mod total, brutal, care nu-ţi lasă spaţiu de eschivă.
Finalul livrează un pachet de probleme, cartea se simte ca scoasă cu cleştele din foc şi o primeşti cu mîinile goale. Sunt scene cum nu găseşti în general în literatură, dar care proliferează în viaţa de toate zilele, undeva în spatele unor uşi, undeva la adăpostul unor instituţii care menţin ordinea şi siguranţa într-o lume în care maternitatea înseamnă bebeluşi Milupa grăsulii, cuibăriţi la sînul unor mame capabile să zîmbească seren la nesfîrşit.
Mă refer la scene în care o mamă îşi mărturiseşte disperată epuizarea în faţa unui bebeluş căruia nu-i mai face faţă. Mă refer la scene în care un copil cu probleme şi cu comportament violent e închis într-un soi de cămin, abandonat propriei violenţe şi unei animalităţi primare. Sau la chinurile de neînchipuit ale aceleiaşi mame puse să cîntărească între confortul celor patru copii, ameninţat de agresivitatea de necontrolat a celui de al cincilea, şi dreptul firesc al acestuia la dragostea şi atenţia ei. Inutil de spus că nu e nimic simplu aici, chiar dacă felul în care scrie Lessing e de o simplitate care mitraliază.
E foarte interesant de urmărit cum e observat comportamentul celor doi soţi în faţa unei probleme pentru care nu există de fapt soluţie. Cel care critică alegerile partenerului ar vrea, de fapt, să facă acelaşi lucru, dar nu îndrăzneşte să recunoască. Cel care acuză, cel care pune la zid, cel care pune distanţă ar face exact acelaşi lucru ca acuzatul care a ales să acţioneze. Nu e un secret, e doar o realitate de nemărturisit, iar Lessing o ştie.
Spunea, într-un interviu, că i-a fost foarte greu să scrie cartea asta. Că a scris-o mai întîi într-un ton mai blînd şi că a revenit, că şi-a dat seama că era de fapt fals. Povestea, în acelaşi interviu, cum cei care au recenzat romanul au încercat să-l împingă forţat în formule care să-l explice şi să-l epuizeze, să nu-l lase să provoace, să scuture o stare de lucruri. Al cincilea copil rămîne o carte ruptă parcă din zeitgeistul nostru, despre frica şi răul de azi, despre modul în care frica şi răul se manifestă în situaţii şi ipostaze pe care nimeni nu le-ar asocia cu aşa ceva: inocenţa copiilor, bunele intenţii ale unor îndrăgostiţi de a recrea paradisul, ignorînd lumea coruptă, maternitatea bună, care e de ajuns să se manifeste şi aduce linişte şi pace în jur, etc. Se scutură stereotipii, se taie în carne vie, genul ăsta de literatură.
