Continui ideea lansată de Oana cu cele cinci povestiri de Crăciun şi vă propun alte trei tiltluri a căror lectură ne poate aduce, cu prisosinţă, magia Crăciunului, bucurie, speranţă şi conştientizarea datoriei de a rămâne umani – Gaspar, Melhior&Baltazar de Michel Tournier, Înainte de tăcere de Ernesto Sabato şi Regele-cerşetor şi secretul fericirii de Joel ben Izzy.

Aş putea povesti ore întregi despre aceste cărţi, care sunt, cel puțin pentru mine, din categoria acelora la care revenim mereu, dar sunt conştientă că nu ar fi un demers tocmai potrivit, aşa că prefer să vă ofer câteva mostre de text, care fie să îi convingă pe cei care nu au avut până acum prilejul să le întâlnească, fie să însemne o plăcută reîntâlnire pentru cei care au încercat  deja bucuria acestor lecturi.

gaspar

Michel Tournier – Gaspar, Melhior și Balthazar

Tournier pleacă de la textul biblic despre cei trei magi şi brodează o ficţiune originală, pornind de la poveștile biblice.V-aţi întrebat vreodată cine erau de fapt cei trei magi, cum erau ei înainte de călătoria spre Betleem şi cum a fost drumul lor? Ştiaţi că a fost şi un al patrulea mag care nu a ajuns la timp? V-aţi întrebat/imaginat ce au simţit şi gândit animalele din iesle care au fost martore naşterii pruncului Iisus? Pe toate acestea Tournier le-a imaginat într-o manieră încântătoare şi inconfundabilă.

„Nu vă lăsaţi induşi în eroare de culoarea mea albă, spune măgarul. Odinioară eram negru ca pana corbului. Aveam doar o stea albă în frunte, o stea, semn evident al predestinării mele. Astăzi steaua e tot acolo, dar nu se mai vede, pentru că am albit. (…) Astfel, vârsta mea înaintată mi-a dăruit în întregime culoarea stelei mele din frunte şi văd în aceasta un semn, pecetea unei anume binecuvântări.(…)  Mi se spune Kadi Şui. Nume care merită o explicaţie. De când eram abia un măgăruş, stăpânii mei n-au putut rămâne nepăsători la înfăţişarea plină de înţelepciune care mă deosebea de ceilalţi măgari. Era ceva grav şi subtil în privirea mea care impresiona. De aici vine numele meu de Kadi, şi oricine ştie că la noi un cadiu este judecător şi preot totodată, un om care se recomandă, aşadar, de două ori ca înţelept. Dar, bineînţeles, nu eram totuşi decât un măgăruş, cel mai amărât şi mai batjocorit dintre toate animalele, şi nu-mi puteau da numele de Kadi, fară a-l diminua prin alt nume ridicol. Mi s-a pus deci Şui, ceea ce înseamna cam trăsnit, vrednic de dispreţ, care nu merită să fie luat în seamă. Kadi Şui, înţeleptul-trăsnit, căruia stăpânii îi spuneau când Kadi, dar mai adesea Şui, după cum avea chef.” (pag. 161-162)

„Când m-am trezit, am simţit că ceva se petrecuse, nu doar în adăpostul nostru, dar pretutindeni am putea spune, chiar în cer, din care, prin acoperişul nostru sărăcăcios, puteam vedea fâşii scânteietoare. Liniştea adâncă a nopţii celei mai lungi a anului învăluise întreg pământul şi ai fi zis că acesta rămăsese neclintit, iar cerul îşi oprise răsuflarea ca să n-o tulbure. Nici o pasăre în copaci. Nici o vulpe pe câmpuri. Nici un şoarece în iarbă. Vulturii şi lupii, tot ce are plisc şi colţi nu mai pândea prada, ci veghea cu burta goală şi privirea aţintită în întuneric. Până şi licuricii îşi camuflau luminiţele. Timpul se oprise într-o eternitate sacră. Şi deodată, într-o clipă, s-a produs un eveniment formidabil. O tresăltare de bucurie nestăpânită a străbătut cerul şi pământul. Un freamăt de aripi nenumărate a dovedit că mulţimi de îngeri binevestitori se risipeau în cele patru vânturi. O cometă şi-a revărsat lumina strălucitoare pe acoperişul nostru de stuf. S-a auzit râsul cristalin al pâraielor şi cel maiestos al fluviilor. În deşertul Iuda, un foşnet de nisip a măngâiat laturile dunelor. O ovaţie care creştea din pădurile de terebinţi s-a însoţit cu aplauzele catifelate ale bufniţelor. Firea întreagă a tresăltat de bucurie. Ce se petrecuse? Mai nimic. Din umbra călduţă a paielor se înălţa un plânset uşor, plânset care, în mod sigur, nu-i aparţinea nici bărbatului, nici femeii. Era scâncetul unui prunc de curănd născut.” (pag.166-167)

„Taor a purces din nou la drum. (…) I se spusese o oră de mers. I-au trebuit trei şi când a ajuns la Ierusalim, era noapte. A căutat îndelung casa lui Iosif, pe care vecinul lui Lazăr i-o descrisese vag. Avea să ajungă din nou prea târziu, ca la Betleem, într-un trecut devenit pentru el imemorial? A bătut la mai multe uşi. Pentru că era sărbătoarea Paştelui, i se răspundea cu blândeţe, în ciuda orei înaintate. În sfârşit, femeia care i-a deschis a încuviinţat. Da, aceasta era casa lui Iosif din Arimateea. Da, Isus şi pritenii Lui se adunaseră într-o încăpere de sus, pentru a prăznui ospăţul de Paşti. Nu, nu era sigură că s-ar mai fi aflat acolo. Cel mai bine era să urce el personal, să se convingă. A trebuit, aşadar, să urce încă o dată. Nu făcea altceva de când ieşise din salină, dar picioarele refuzau să-l mai asculte. Totuşi urcă, împinse o uşă. Încăperea era goală. Din nou, ajungea prea târziu. Se mâncase la acea masă. Mai erau acolo treisprezece pocale, un fel de pahare nu foarte adânci, evazate, cu picior şi cu două tortiţe. Pe fundul unora dintre ele mai era vin roşu. Şi pe masă rămăseseră bucăţi de pâine de azimă, pe care evreii o mănâncă în seara Paştelui, în amintirea ieşirii din Egipt a părinţilor lor. Lui Taor i-a venit ameţeală: pâine şi vin! A întins mâna după un pocal, l-a dus la buze. Apoi a luat o bucată de pâine de azimă şi a mâncat-o. Atunci s-a prăbuşit înainte, dar n-a căzut. Cei doi îngeri care, de la eliberare, vegheau asupra lui, şi-au desfăcut aripile mari, l-au cules şi, în cerul nopţii deschis deodată către o mare lumină, l-au luat cu ei, pe acela care, mereu ultimul, veşnicul întârziat, primise cel dintâi euharistia.” (pag.274-275)

Michel Tournier, Gaspar, Melhior și Balthazar – editura RAO, 2010   

inainte-de-tacere_1_fullsize 

Înainte de tăcere – Ernesto Sabato

Testamentul lui Sabato, căci asta este “Înainte de tăcere”, l-am ales tocmai pentru caracterul testamentar care, între sfârşitul şi începutul de an, ne-ar putea inspira, ne-ar putea face mai atenţi, fie la concluzii, dacă avem de tras, fie la obiective pe care dorim să le realizăm. Să închinăm pentru tot ceea ce se pierde şi se regaseşte: libertatea, legăturile, bucuria şi acea mângâiere neştiută care ne duce la propria căutare prin lume.

Dincolo de aspectele biografice şi de îngrijorările privitoare la mersul lumii contemporane (sau mai de grabă la derapajele acesteia), Sabato, sub auspiciile unui vers de Hoderline (“Haideţi! Să privim spaţiile deschise, să căutăm ceea ce ne aparţine, oricât de departe s-ar afla”.) ne lasă îndemnuri la care merită să ne gândim.

“Da copii, trebuie să luăm viaţa lumii ca pe o sarcina personală şi să-o apărăm. Aceasta este misiunea noastră. Să nu ne gândim că guvernele se ocupă de asta. Guvernele din lumea întreagă au uitat, putem spune, că scopul lor este promovarea binelui comun. Astfel, solidaritatea dobândeşte un loc decisiv în lumea asta fară cap şi coadă, care-i exclude pe cei diferiţi. Atunci când o sa fim responsabili de durerea altora, implicarea noastră ne va da un sentiment care ne va situa deasupra fatalităţii istoriei.” (pag. 178)

 Ernesto Sabato, Înainte de tăcere, editura RAO, 2008

regele

Joel ben Izzy – Regele-cerşetor şi secretul fericirii 

Cu Regele cerşetor a fost o înâlnire fericită la târgul de cărţi de la Sibiu. Nu ne ştiam dinainte, dar orice carte cu şi despre poveşti mă convinge cumva a priori, fapt justificabil şi previzibil probabil şi datorită perioadei în care am lucrat atât de mult cu poveştile în activitatea mea profesională. Joel ben Izzy îsi spune propria poveste emoţionantă cu un deosebit firesc.

Până la urmă n-ar trebui să fie, totuşi, un lucru de mirare, pentru că domnul cu pricina este povestitor de profesie. Da, aţi citit bine. Se pare că există locuri în care oamenii pot avea profesia de povestitor. Super tare, nu?! Mă întrebaţi daca am descoperit, pe bune, secretul fericirii citind cartea? Secretul fericirii ca reţetă sau panaceu nu l-am descoperit. Am găsit însă un secret şi o fericire. Secretul e că am devenit mai conştientă de faptul că toţi avem povestea cu poveştile noastre. Fericirea a fost să găsesc o astfel de mostră, frumoasă şi autentică, în această carte, de care vă las să vă convingeţi singuri și, deopotrivă, de înţelepciunea parabolelor cu care e asezonată.

Vulpoiul din grădină – poveste evreiască originară din România

„Un vulpoi flămând, tot hoinărind prin pădure, dădu de un zid înalt. O luă de-a lungul lui, până când descoperi că era, de fapt, un cerc închis. Curios să vadă ce se găsea înăuntru, căută o deschizătură. Descoperi într-un târziu, o găurică. Se uită prin ea şi zări o curte minunată, plină cu flori înmiresmate, pepeni zemoşi şi ciorchini cu struguri roşii. Vulpoiul era disperat să intre înăuntru, dar gaura era prea mică. După încercări repetate de a se strecura, îşi dădu seama că era imposibil. Cu toate astea, dorinţa de a intra era atât de mare, că, până la urmă, îi veni o idee. Se hotărî să postească până avea să slăbească suficient cât să încapă prin gaură. Aşadar, aşteptă timp de trei zile, înfometându-se până reuşi să se strecoare. Odată ajuns înăuntru, decoperi că gradina era mai minunată decât i se păruse de afară. Se ospătă cu fructe. Erau cele mai bune clipe din viaţa sa. O bucată de timp, totul a decurs bine, până când a auzit nişte zgomote. Îşi dădu repede seama că erau oameni pe urmele lui, dorind să îl vâneze. Vulpoiul trebuia să scape într-un fel, dar între timp se îngraşase şi nu mai încăpea înapoi pe gaură. Aşa că a ţinut din nou post. De data asta, era şi mai greu, pentru că de jur-împrejur erau numai bunătăţi. După trei zile foarte lungi, a reuşit totuşi să iasă afară. Aflat în siguranţă, s-a oprit să se mai uite o dată prin găurică. Ah, fir-ai tu să fii de viaţă, zise vulpoiul. Plăcerile tale simple sunt prea mult pentru mine – însă merită oricum.” pag.190

Joel ben Izzy – Regele-cerşetor şi secretul fericirii, editura Curtea Veche, 2013

Dacă v-am convins, vă doresc lectură placută!

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *