244 de ani a rezistat, în varianta tipărită, cea mai de nădejde enciclopedie în limba engleză: Enciclopedia Britannica.
Cu cotoarele ei aurite, solid legate, enciclopedia a ajuns, în atîta amar de vreme şi referinţă greu de atacat, şi investiţie de durată pentru majoritatea familiilor clasei de mijloc şi, implicit, parte din decorul caselor englezeşti şi americane. O bucată masivă din istoria cărţilor de referinţă este, de acum, o amintire pentru nostalgicii printului: celebrisima enciclopedie, vîndută, în alte vremuri, din uşă în uşă de comisvoiajori va fi, cum vă spuneam, disponibilă doar în varianta online.
Confruntată cu multitudinea de surse online, şi în special cu popularitatea rivalei Wikipedia, enciclopedia de limbă engleză cu cea mai lungă tradiţie se adaptează noului mediu: „E un ritual al trecerii“, explică Jorge Cauz, preşedintele Encyclopaedia Britannica Inc. , „unii se vor întrista sau se vor simţi nostalgic. Dar avem mijloace mai bune acum. Saitul este updatat în permanenţă, facilitează o acoperire mult mai mare şi e multimedia“.
În competiţie deschisă cu celelalte surse de informaţie de tip enciclopedic care sînt accesibile gratuit, Enciclopedia Britannica mizează încă pe infailibiliatea informaţiilor factuale pe care le oferă şi pe documentarea de bună calitate. Există însă un studiu publicat în 2005 de Nature în care se arată că din 42 de intrări de tip dicţionar, Wikipedia a înregistrat o medie de 4 erori pe articol, iar Enciclopedia Britannica, de 3.
Reprezentanţii bătrînei enciclopedii au ripostat imediat, susţinînd că studiul în sine era viciat. Dar clasează această observaţie discuţia în vreun fel? Sau e doar un gest lămuritor, sigur necesar, dar care nu are cum să acopere dimensiunile filozofiei open source – un fenomen în afara căruia nu prea mai reuşim să comunicăm, să creăm şi ne documentăm nici pentru cele mai banale sarcini.
Ultima ediţie a mastodontului, ni se spune, a apărut în 2010 şi însumează 32 de volume. Preţul ridicat a făcut-o eligibilă mai mult pentru colecţiile ambasadelor sau pentru cadouri de protocol, şi mai puţin pentru căminele ale căror rafturi le îndoia în alte vremuri. Articolul pe care New York Times îl dedică trecerii enciclopediei de la print la online aminteşte că din cele 12.000 de exemplare publicate, doar 8000 au fost vîndute, în vreme ce restul aşteaptă în depozit un plasament mai bun.
E fără îndoială trist să-ţi imaginezi un depozit cu cărţi – cărţi frumose, groase, lucioase şi documentate – peste care se aşterne praful. Dar la fel de trist e ca aceleaşi cărţi – frumose, groase, lucioase şi documentate – să se transforme în obiecte de decor şi prestigiu în birouri de avocatură cu tradiţie ori pe rafturile masive ale unor familii pentru contează mai mult ca valoare a investiţiei, decît pentru ceea ce sînt: cărţi despre tot şi toate.
Nu mai e pentru nimeni o noutate că stocarea de bunuri şi informaţii nu te face nici informat şi nici mai bogat. O bibliotecă burduşită cu titluri nu înseamnă musai şi o bibliotecă burduşită cu cărţi deschise. O carte care-ţi vorbeşte şi care te modifică e o carte cu care ori te duci la culcare, ori o ţii deschisă pe birou, cu creionul lîngă ea. Mi-e greu să-mi imaginez 32 de volume făcute turn pe noptieră. Iar deschis în permanenţă pe birou, în majoritatea birourilor (şi masa unei cafenele e poate fi un birou!) pe lîngă care am trecut, am văzut doar laptopul.
O carte e o carte e o carte, l-am auzit odată pe Mircea Cărtărescu spunînd, invitat fiind să lanseze o ediţie ieftină, de chioşc, a unui roman clasic. Iar cartea, al cărei prim rost e să transforme oamenii, nu se poate sustrage pe ea însăşi de la schimbare. Enciclopediile cu atît mai mult, cîtă vreme ceea ce cunoaştem se transform pe zi ce trece iar informaţia a devenit mai fluidă ca oricînd. N-aş plînge moartea frumoasei Britannica, adormită în bibliotecile de lemn de nuc şi în fumul de trabuc al celor care-şi permit s-o cumpere. M-aş bucura, în stadiul ăsta, că-şi începe, în sfîrşit, aventura.
