Pentru mine, romanul scriitorului scoțian Andrew Nicoll a fost o experiență literară surprinzătoare de la prima până la ultima pagină. Povestea de iubire dintre bunul primar al orașului Punct (situat alături de Cratimă și în veșnică dușmănie cu orașul vecin, Umlaut), Tibo Krovic, și frumoasa lui secretară, doamna Agathe Stopak, este ca o păturică dintr-aia făcută din bucăți disparate de material și a cărei frumusețe constă în faptul că, deși amestecă lucruri atât de diferite, rezultatul final reușește să fie nu doar omogen, ci și foarte plăcut. Cam așa e și cu A fost odată ca niciodată, Nicoll se joacă cu convențiile literare, jonglează cu ele, cu personajele și cu cititorii deopotrivă, iar ceea ce iese e o poveste, în același timp, (aparent) banală și insolită.
Banală pentru că, practic, nu-și propune să fie altfel decât celelalte povești de dragoste ale lumii. Insolită pentru că, în ciuda stereotipiilor de care se folosește, reușește să te surprindă neîncetat. Pe măsură ce dai paginile, te cam prinzi de forma pe care ar trebui s-o ia povestea (șeful îndrăgostit de secretara sa, cât de original, nu?), dar nu știi la ce fel de final să te aștepți.
Când Agathe a ajuns înapoi la primărie, bunul Tibo Krovic stătea deja la birou, exact unde îl lăsase. Ziarul era deschis în dreptul unui rebus pe jumătate rezolvat, ceașca de cafea era goală și în jurul ei erau firimituri de biscuiți. Toate astea spuneau o poveste.
O poveste care începe cu „A fost odată ca niciodată” (în paranteză fie spus, interpretarea asta pornește de la titlul în română al cărții, cel din engleză fiind un pic mai prozaic, The Good Mayor), așadar, o astfel de poveste se poate termina, previzibil, cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” (dar parcă ar fi prea simplu) sau, ca orice basm modern, poate alege să încalce convențiile și să nu le permită protagoniștilor să-și trăiască până la capăt iubirea (dar atunci ar fi prea trist). Soluția găsită de scriitor e, însă, atât de simplă și de elegantă, încât îți pare bine că a reușit să te păcălească până la ultima pagină.
Sunt două niveluri de lectură care se combină subtil în carte. Este, pe de o parte o poveste de iubire, o poveste ca toate celelalte, siropoasă și dramatică, romantică și dulce-amară, cu o femeie care este cea mai frumoasă din lume și un bărbat care este cel mai bun și mai nobil dintre toți bărbații, cu o bătrână ghicitoare care face și desface, cu un avocat gras care nu e gurmand și care știe că un lucru poate fi legal fără să fie drept și că cei mai buni oameni sunt cei care își asumă riscul de a face ce e drept, chiar dacă nu e legal, cu un motan pe nume Ahile, o poveste în care cel mai de preț lucru în viață este să știi că există cineva care știe cu câte lingurițe de zahăr îți bei cafeaua dimineața.
Iată ce știu despre viață. Am învățat că în lumea asta nu există atât de multă iubire, încât să nu ne permitem s-o risipim. N-avem voie să irosim nici măcar un strop. Dacă avem norocul s-o găsim, oriunde am găsi-o, trebuie s-o păstrăm și să ne bucurăm de ea cât mai mult cu putință, pentru cât de mult timp putem, până la ultimul sărut…
Legată strâns de această poveste, mai este una, cea care mi-a plăcut mie cel mai mult. O poveste subtilă spusă de un narator jucăuș, despre viață și literatură, despre cuvinte și imagini, despre autori și personaje, despre oameni și povești, până la urmă.
Sau, poate, ar trebui să spun, despre oameni și nevoia lor fundamentală de povești. Pentru că, ceea ce scrie Andrew Nicoll printre rânduri, e că, până la urmă, nici nu mai contează forma pe care o ia o poveste, important este ca povestea să fie spusă, să fie frumoasă, și să facă ceea ce avem nevoie să facă poveștile: să ne ajute să înțelegem lumea.
Mi-au mai plăcut, în mod deosebit, portretele personajelor din roman: realizate în tușe groase, intenționat îngroșate, par aproape caricaturale („Micuță și măslinie, Mamma Cesare mergea legănat în fața lor, ca o ciupercă otrăvitoare care conduce doi copii rătăciți într-un basm”). Iar impresia pe care ți-o lasă lectura e că asiști la o comedie a unor marionete triste.
Oamenii au o capacitate aproape infinită de a se amăgi singuri, negând cu încăpățânare lucruri cât se poate de evidente. Dispunem de resurse inepuizabile când vine vorba să credem în ceva mai frumos decât adevărul care ne privește drept în față. Și ce binecuvântare e asta! De-asta scriem poezii. De-asta cântăm, pictăm și construim catedrale. De-asta există coloane dorice acolo unde ar fi fost la fel de bine-venit și un trunchi de copac. E un dar minunat, glorios și plin de suferință. Asta ne face oameni.
Aspectul de lume ca o scenă de teatru este accentuat de o prezență subtilă, dar extrem puternică, care, de-a lungul timpului a fost numită în mai multe feluri: cor (în teatrul antic), personaj colectiv, gura-lumii, eroi anonimi… Nu e o prezență foarte vizibilă, însă o simți la fel cum simți că acest narator-păpușar își scoate în față, pe rând, marionetele, la fel cum simți că luminează o parte a scenei și o lasă în întuneric pe alta, la fel cum simți că personajele principale sunt ca niște actori ce-și interpretează rolurile în fața unei audiențe pe care se prefac a nu o vedea.
Farmecul romanului constă tocmai în frumusețea acestor indivizi, particulari și anonimi deopotrivă, ca toți oamenii, și în această asumare a ficționalității („era incredibil de frumoasă – sau cel puțin așa o considera Tibo, dar nu poți să spui așa ceva în povești”), în felul în care tot timpul simți în spatele textului un narator pus pe șotii și cu un zâmbet în colțul gurii.
A fost odată ca niciodată este, de fapt, o carte care nu-și propune să spună nimic nou (da, iubirea ne transformă, ne face să ne purtăm caraghios, să fim penibili, dar și frumoși și irezistibili), ci doar să ne spună din nou tot ceea ce știm, dar într-o altă formă, surprinzătoare, așa cum trebuie să facă mereu literatura pentru a-și împlini rolul său cel mai important: cel de a ne ajuta să trăim.
În cazul în care nu era deja evident, țin să spun direct că mi-a plăcut foarte mult romanul lui Andrew Nicoll, m-a relaxat și m-a amuzat teribil, și abia aștept să citesc și cealaltă carte a sa tradusă în română, Dacă citești asta, înseamnă că am murit. În plus, autorul este invitatul Editurii All la Gaudeamus, unde va da interviuri și își va lansa cărțile, așa că vom avea și ocazia să-l cunoaștem.
A fost odată ca niciodată, Andrew Nicoll, Ed. Allfa, 2014, traducere Ioana Văcărescu, col. „Strada Ficțiunii”
