cartea-soaptelor_varujan_vosganian

Deşi a mai scris şi proză, şi poezie, abia odată cu romanul Cartea şoaptelor – relevant pentru ilustrarea modului în care recursul la amintiri, şi mai cu seamă, la amintirile în care familia şi membri ai comunităţii sînt implicaţi, este unul structurant – Varujan Vosganian a reuşit să se impună cu adevărat şi ca scriitor. În Cartea şoaptelor, Vosganian intenţionează să se înfăţişeze pe sine nu printr-o introspecţie amănunţită, ci prin plasarea sa foarte bine precizată în rîndul unei anume comunităţi – cea armenească. Varujan Vosganian lasă clar de înţeles că în afara celor din neamul său el nu poate exista, nu se poate închipui pe sine existînd. Găsirea unui centru al fiinţei este posibil doar atunci cînd misiunea sa în cadrul comunităţii este limpede trasată: el este cel care, povestindu-se pe sine, povesteşte istoria celor din neamul său, a celor pe care el îi numeşte „cei învinşi“, cei cărora istoria nu le oferă, de obicei, un glas particular.

Poveştile care creează legătura între cei de un neam trebuie să fie spuse mai departe, ele sînt cele definitorii pentru coordonatele unei fiinţe:

Singurul lucru pe care oamenii îl au în comun sînt poveştile. Cînd spui că doi oameni sînt din acelaşi neam, înseamnă că au ascultat aceleaşi poveşti.

Din păcate, poveştile care îi unesc pe armeni conţin mai întotdeauna ceva tragic, mereu o nuanţă de melancolie şi resemnare: un popor asemănător în multe puncte celui evreu, izgonit şi aflat mai mereu sub ameninţarea unei noi asupriri, aceşti oameni s-au văzut adesea lăsaţi pradă unei sorţi capricioase – momentele de acalmie nu aveau niciodată o siguranţă reală, ci erau umbrite de ameninţarea latentă a unei noi răsturnări de situaţie.

Varujan Vosganian, care abia pe la mijlocul cărţii îşi dedică sieşi un capitol mai amănunţit, după ce cadrul general fusese foarte bine contruit, se vrea un fel de cronicar al oamenilor pe care istoria nu îi va reţine, al acelor oameni ce au suferit în tăcere şi care au încercat să menţină vie o tradiţie şi un mod de viaţă, în ciuda tragediilor. Abia după ce le-a dat lor glas, poate şi autorul să îşi creeze locul său distinct:

În Cartea şoaptelor eu mi-am păstrat locul pe care îndeobşte trebuie să-l aibă povestitorul, acela de a fi o prezenţă întîmplătoare. Nu sînt un personaj al Cărţii şoaptelor şi, chiar fără mine, lucrurile s-ar fi petrecut întocmai.

Atunci cînd, în capitolul al IV-lea, vorbeşte cel mai direct şi realist despre sine, Vosganian simte nevoia de a se apropia de sine tot prin devoalarea mai multor învelişuri. Aceste învelişuri sînt însă unele exterioare – Varujan trebuie să se apropie de departe, dintr-un plan universal, prezentînd un cadru complex al anului în care s-a născut – 1958, nu numai din punct de vedere politic, ci şi cultural. Iată, spre exemplificare:

În Franţa a venit din nou la putere Charles de Gaulle… […] Israelul se înarmează. […] Războiul rece a intrat într-o nouă fază dramatică. […] Libanul şi-a pornit propriul război. […] SUA îşi lansează seria de sateliţi Explorer şi înfiinţează NASA. […] Echipa de fotbal Manchester United îşi pierde două treimi din efectiv într-un tragic accident aerian. […] Un an trist care, cuprins de remuşcări şi încercînd astfel să îndulcească vremurile viitoare, naşte pe Madonna, pe Sharon Stone şi pe blonda păpuşă Barbie“ etc.

Dacă Varujan Vosganian este un personaj în propria sa carte, atunci el joacă, şi acolo, rolul povestitorului, cel care îşi structurează identitatea pornind de la acest rol ce se prefigurează încă de devreme în viaţă. Născut într-un context în care posibilitatea unei tragedii era încă îndepărtată, dar şi într-un timp în care oamenii păstrau vie în ei amintirea ororilor trecute, Varujan ascultă şi observă, reţine şi interiorizează poveştile, gesturile, faptele „armenilor copilăriei mele“, pentru ca, apoi, să le dea o coerenţă. Poziţia aceasta, de armean care nu a suferit direct ororile, dar a observat îndeaproape efectele, este cea ideală pentru a-l transforma în povestitor. Misiunea sa de povestitor este întrevăzută chiar de către Setrak, bunicul său din partea mamei:

Cine a suferit nu poate spune povestea aşa cum a fost, ci doar propria poveste. Cine a suferit nu poate înţelege. Şi nici cine duşmăneşte nu poate înţelege.

Vosganian creează figuri pitoreşti, dovedind un real talent portretistic, personajele sale fiind înzestrate cu trăsături care le fac compatibile cu un cadru romanesc. Bunicul Garabet (de departe „personajul“ său preferat), bunicul Setrak, unchiul Sahag Şeitenian, prieteni de-ai bunicilor săi, precum Vrej Papazian, şi mulţi alţii nu se pierd într-un şir colectiv al poporului armean, ci devin eroi cărora autorul le acordă o atenţie deosebită.

Varujan nu vrea să afle, de la bunicul Setrak sau de la celălalt bunic, Garabet, lucruri despre sine, ci vrea să le recreeze lumea şi poveştile. Abia atunci se poate cu adevărat descoperi pe sine, abia atunci îşi poate înţelege unele pasiuni sau preferinţe pe care le are încă din copilărie – de pildă, obiceiul de a urmări mersul caravanelor este strîns legat de ocupaţia predilectă a „armenilor copilăriei mele“, negustoria:

Mă amestecam printre caii despovăraţi, printre focurile în jurul cărora dansau, sărind peste flăcări, în ritmul tobelor şi al zurnalelor, printre făpturile care moţăiau, tresărind în mersul lor care nu adormea niciodată“.

În mijlocul acestei lumi readuse în prezent apare întotdeauna clară figura celui care povesteşte: cel mai adesea, amintirile sînt din perioada copilăriei, iar descoperirea realităţii se face cu o uimire şi cu o receptivitate niciodată pierdute.

A te descoperi în totalitate, a nu mai păstra nicio urmă de îndoială asupra propriei persoane nu este nici posibil, şi nici verosimil pentru o fiinţă care mai are încă de explorat universul din sine şi cel din afara sa. Altfel, siguranţa asupra tuturor unghiurilor şi a nuanţelor din propria persoană ar anunţa, după cum se sugerează în Cartea şoaptelor, sfîrşitul:

Atunci cînd te înveţi pe de rost, cînd devii atît de previzibil încît te poţi recita pe dinafară, ca pe o poezie, cu început şi sfîrşit, ba chiar şi cu rime, atunci e timpul să mori“.

 

Un comentariu
  1. Pingback: Bookaholic.ro and Silvia Dumitrache (photo): “The Book of Whispers, o chronicle of the unknown people” | Cartea Soaptelor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *