Casa de Editură Max Blecher și Editura Armanis au publicat în 2013 o carte de neratat pentru iubitorii de poezie, este vorba despre Cântece vis (The Dream Songs)  de John  Berryman, în iscusita traducere a lui Radu Vancu. De altfel, tot lui Radu Vancu îi aparține și postfața, în care biografia poetului american este asezonată cu observații profesioniste legate de tehnica poetică a lui Berryman.

De la bun început trebuie spus că John Berryman nu este un poet lejer: pentru el, poezia înseamnă în primul rând tehnică. Această pasiune pentru tehnică este, ca și în cazul lui Ezra Pound, semnul unui profesionalism extrem, dedicat. „Unul din[tre] motivele de a scrie versuri este bucuria tehnicii – arareori pentru ea însăși – dar mai ales prin ceea ce sesizează și face vizibil pentru subiectul său. Versificația, rimele, strofele, formele – tropii sunt unelte. Ele furnizează mijloacele prin care scriitorul poate fasona o experiență, ea însăși vagă, o simplă frază sau sentiment, în ceva care să fie coerent, direct, inteligibil”, mărturisea, la un moment, dat Berryman.

Poemele din Cântece vis, de exemplu, sunt alcătuite din trei sextine în care, așa cum remarcă și Radu Vancu, pentametrii alternează cu trimetrii. Cu toate acestea, poezia lui Berryman nu intimidează, dimpotrivă, te îmbie cu un stil confesiv și colocvial care îi dă, oarecum, o notă de accesibilitate. Personajele din Cântece vis, Henry și Domnu’ Ciolan, hâtre, ciufute, blazate și cam agramate, par într-o luptă continuă cu viața, cu lucrurile pe care ea le oferă și nu le oferă. Aspirații, vise, depresii, toate sunt radiografiate cu strictețe și redate într-un  ton sumbru și ironic. De exemplu, iată cum sună poemul (cântecul) numărul 14: „Viața, prieteni, e plictisitoare. Ne e interzis să spunem asta./ La urma urmei, cerul fulgeră, marea cea mare tânjește,/ noi înșine fulgerăm și tânjim,/ ba pe deasupra mama mi-a zis când eram copil/ (repetat) «Să mărturisești vreodată că ești plictisit/ înseamnă cu nu ai// Resurse Interioare.» Conchid acum că nu am/ resurse interioare, fiindcă sunt plictisit la greu./ Oamenii mă plictisește,/ literatura mă plictisește, în special literatura mare./ Henry mă plictisește, cu zbuciumările & torturările lui/ la fel de rău ca ahile,// care iubește oamenii și arta curajoasă, care mă plictisește./ Și dealurile astea calme, & ginul, ce plicticoșenie/ și cumva un câine/ s-a dus pe ele & coada lui considerabil de departe/ în munți sau în mare sau în cer, lăsând/ în urmă: pe mine, dând din coadă”.

În poezia românească, acest stil strict (din punct de vedere tehnic) și colocvial (ca limbaj) este recognoscibil în poemele unor Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, sau în poemele generației optzeciste (de exemplu, în cele ale lui Alexandru Mușina). Iată, așadar, încă un motiv pentru a-l cunoaște pe poetul Berryman.

berryman

Cât despre omul Berryman, ar fi multe de spus. Depresiv, alcoolic, erotoman, cu tendințe suicidare, a reușit, totuși, să-și mențină treaz, de-a lungul vieții, interesul pentru poezie. I-a cunoscut pe Yeats și Dylan, cu ultimul împărtășind și pasiunea pentru alcool. A fost bun prieten cu Robert Lowell, pe care îl aprecia foarte mult. Le-a cunoscut, de asemenea, pe Sylvia Path  şi Anne Sexton, poete care, la fel ca Berryman, au ales singure când și cum să părăsească această lume (în cazul lui Berryman, s-a întâmplat în 1971, pe 7 ianuarie, când s-a aruncat de pe Washington Avenue Bridge). Radu Vancu observă, pe bună dreptate, că sinuciderea lui John Berryman este deseori uitată/ignorată atunci când vine vorba despre marii sinucigași ai secolului al XX-lea și explică astfel fenomenul: „…Berryman pare a fi rămas ghinionist până și în catastrofa finală – mai întâi, pentru că saltul în râu nu i-a reușit, aterizând cu fața în jos pe taluzul de beton, încât identificarea a mai fost posibilă doar după montura ochelarilor; apoi, pentru că (moartea unei femei frumoase fiind, cu vorba lui E.A. Poe, cel mai poetic subiect din lume) una e pentru conștiința publică sinuciderea unei femei frumoase (de fapt, două – Plath în ’63 și Sexton în ’74), alta sinuciderea unui hirsut alcoolic, cu probleme de temperament și de morală burgheză”. A fost îndrăgostit de multe femei, de cele mai multe ori de femei mai tinere ca el. Probabil cel mai cunoscut caz este cel al tinerei pe nume Chris, soția unui student de la Princeton, unde Berryman a predat un curs de scriere creatoare. Ea apare în sonetele lui Berryman sub numele de „Lise”, sonete care, deși au fost scrise în 1947, au fost publicate abia în 1967.

Poeme de Berryman au mai fost traduse în limba română, cele mai cunoscute versiuni fiind cele ale lui Mircea Ivănescu. Nici traducerea lui Radu Vancu nu este mai prejos, aş spune. Ediția bilingvă din 2013 a Cântecelor vis este cea mai bună dovadă.

 

John Berryman, Cântece vis, traducere și postfață de Radu Vancu, Casa de Editură Max Blecher & Editura Armanis, 2013

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *