Part-time printre oameni

Part-time printre oameni este o serie de însemnări (tran)scrise de autorul Bogdan Munteanu pentru Bookaholic. Povești cu umor sau istorioare pline de tâlc vă așteaptă să le descoperiți.

Part-time printre oameni #10

Ies din birt la o țigară. Apare un puradel (purdel, cum îi place lu' tată-meu să zică). Împinge un căruț cu o cutie de carton. Când ajunge în dreptul meu, frânează brusc, iiii. Îmi arată câteva manevre, viteză, frână, viteză, frână, înainte, înapoi, gata. Rânjește, hî. Îi fac cu ochiul, arăt spre cutie, ce-ai acolo? Rânjește iar. Scoate niște pantaloni de trening murdari. Îi bagă-napoi. Scoate o sticlă de cola la jumate, cu un pic de cola în ea. Și, atât? Dă din cap, nu, și scoate o banană. Din aia mică și cu puncte. O desface, mușcă un pic din vârf și scuipă (ce tare!), apoi bagă-n el cu poftă. La un moment dat, ezită, parcă ar vrea să-mi dea și mie o mușcă', sau, dracu' știe, poate mi se pare. I-a mai rămas o gură, dă să termine, se răzgândește, aruncă restul în cutie. Mai face două scheme cu căruțul și pleacă. Se oprește la următoarea pubelă, scormonește un pic, se-ntoarce, îmi arată trofeul. O chestie de pluș. Un urs, cred. Probabil murdar. Citeşte tot articolul


Part-time printre oameni #9

*** Mă-ndrept spre casă, butonez pe fb, îmi îngheață mâna, n-are importanță, bag pe chat în continuare, o tipă îmi zice cât de nașpa e la ea la lucru, eu o dau pe glumițe, prind un smiley, hihi, ce bine, hai că-i mai zic una, una și-atât, să nu forțăm, totuși. Și-odată aud din spate o voce arțăgoasă: neșimcitu' dracului! Mă-ntorc, da, așa-i, e o babă. Alături de ea, un copil, hm, oare care-i faza? Împucitule, zbiară baba din nou. Înțepenesc, băi, asta la mine urlă, și cum mi-a zis, frate, împuțit, ce torpilă de cuvânt, mi s-a ridicat părul! Mă pomenesc că strig: eeu? Și iar, mai domol, un pic speriat c-am răcnit în halul ăla: eu? Nu tu, zice baba, ăla, și arată cu degetul undeva, în spatele meu. Privesc peste umăr. Wtf, nu e nimeni! Mă uit nedumerit la bătrână, habar n-am ce să fac, aș putea să-i zic să se ducă acasă, că e ok, ceva de genu’. Hai să mergem, buni, spune copilul. O prinde de mână și o trage încet după el. Bătrâna îl ascultă. Îi urmăresc o vreme, apoi mă reîntorc la tipa de pe fb, cea cu job nasol – na, să vezi fază, ai timp să-ți pove? Îmi răspunde imediat – scz, am intrat la oră. Citeşte tot articolul


Part-time printre oameni #8

*** În fiecare dimineață, rupe clanța-n două când intră în birou și face câteva mișcări a la Doroftei, de parc-ar vrea să-mi zboare maxilarul. Tresar, mă uit urât, bolborosesc un haibăcedracu', alteori mă revolt, măh, da' ți-am zis, ți-am fucking zis! El mai bagă vreo două upercuturi, hoa, hoa, apoi spune salut. Spune salut în șoaptă. După care ieșim la țigară. Discutăm despre vreme, prea cald, prea frig, nașpa, las' că-i fain, și încercăm să ne-mpărțim munca frățește. Uneori, rareori, facem, fiecare cum știe, ca Doroftei. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni la Bookfest (#7)

***Mi-a adus cafeaua şi m-a întrebat ce citesc. Mi se întâmplă atât de rar să mă-ntrebe un necunoscut ce citesc (sau, mă rog, orice altceva), încât m-am blocat puțin. Ă, Knut Hamsun, ăă, uite. I-am arătat coperta. Apoi am vorbit un pic despre Knut Hamsun. Apoi am început amândoi să butonăm. A, cât pe ce să uit. Mi-a mai spus că e în anul II la Litere și că e nașpa, Prin urmare o să se lase și o să se apuce de altceva. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #6

*** La Poştă. Coadă, 'mnezeii ei de coadă. Facturi, bani, timbre, colete, neînţelegeri, n-a venit, doamnă, n-a venit, cum aşa, aşa bine, sau poate l-a ridicat altcineva, nu se poate, e, nu se poate, linişte, vă rog, acolo, în spate, da, da, gata! O bătrână numără bani. Șase, anunță. Râde spre coadă, uite, şase bărbaţi, imediat mă scap de ei, hi hi. Ajunge la rând, scoate facturile din plasă, cât face, mami? O sută șaptezeci. Cât? Ţine, trei bărbaţi, trei din şase, hi hi, ajung? Femeia de la ghișeu zâmbește. Aruncă trei sute într-un sertar şi pune pe pult treizeci. Bătrâna îi culege și bâjbâie spre ieşire, la revedere, ce bine, a rezolvat şi cu facturile. Următorul, spuneţi. Ha? Cum adică următorul? Păi nu i-a dat baba trei bărbaţi în loc de doi? Şi aia, ţac-pac! C-a văzut, că n-a văzut, unul e acolo, în sertar, şi nu în mâna babei! Coada sare de cur în sus, alo, staţi, staţi, păi nu aşa şi pe dincolo? Cazul se rezolvă amiabil, bătrâna îşi recuperează banii, nu prea ştie ce să zică, freacă milionul, bărbatul, whatever, în palmă, cu un soi de indiferenţă, unul în plus sau în minus, ce mai contează, tot puţini sunt, de n-ar fi ea bătrână, chioară, surdă... Femeia de la ghișeu zice scuze. Apoi ridică vocea, pufneşte, linişte, de câte ori să vă spun, nu vedeţi ce se-ntâmplă dacă faceţi gălăgie? Ieri a fost invers, am dat în plus! Coada înţelege şi tace. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #5

***Ospătarul îmi pune ciorba în farfurie. Pe cămaşa lui albă, puţin deasupra mânecii, o gânganie – o văd cu coada ochiului. E mică gângania. Inofensivă. Aproape simpatică. Uite-o, înaintează de-a lungul antebraţului, se opreşte – a dat de o cută. Încearcă s-o escaladeze, se răzgândeşte, stânga-mprejur. Dacă n-ar exista posibilitatea să-mi pice în ciorbă, aş spune că-mi face plăcere să-i urmăresc cursa. Da' aşa, e mai nasol. Ce să fac, să suflu spre cămaşă? Pur şi simplu, să trag aer în piept şi să suflu? Tare? Nu merge, se sperie ăsta şi-mi toarnă ciorba în poale... Mai delicat, cum sufli într-o păpădie? Ce-o să creadă? Mai bine-i zic! Ce dracu' să-i zic? Ştiţi, gândacu'... Dacă nu-i plac gângăniile? Ciorba e fierbinte... Aş putea să spun mulţumesc, da, da, o să spun mulţumesc, deşi n-a umplut farfuria nici pe jumate, n-o să mă sa... Mulţumesc! Ne zâmbim, poftă bună etc. Mă trec dintr-odată transpiraţiile. Unde-i gângania??? Am pierdut-o doar o clipă din ochi şi-a dispărut! Unde mă-sa e, că pe cămaşa ăstuia nu e. Mă uit rapid în farfurie. Nu e. Nu e nici pe masă, nici în pahare. Ăăă, staţi puţin! Ospătarul se întoarce din drum, cu ce mă mai poate servi? Văd un punct negru trecând curajos de pe gulerul cămăşii pe gât. Mă bucur. Omul tresare şi pac, îşi arde una. Se uită în palmă, nu observă nimic. Era ceva? zice. Da, o gânganie. A omorât-o? Da. Se vede? Un pic. Îşi cere scuze. Nu-i nimic, să-mi aducă un pahar cu apă. Sigur. Zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #4

*** În preajma sărbătorilor, în piațeta din cartier, apare un staul. În iesle e un prunc, Pruncul, în preajma lui, părinții & magii. Oamenii se apropie de ei cu smerenie, își scot mâinile din buzunare, își freacă palmele, își fac câteva cruci, își trag copiii după ei, îi îndeamnă, hai, nu-ți fie frică, vino mai în față, pune mânuța pe Domnul nostru, să te păzească, să ai noroc. Cei ascultători sunt mângâiați pe creștet, cei îndărătnici sunt apostrofați, uneori amenințați, nu-ți mai și nu te mai. Până la urmă, se supun toți. Și așa. E dimineață. Ies de la căldurică, cu gândul la o cafea. În piațetă nu e decât un bătrân, îl văd din depărtare, se sprijină de unul din stâlpii staulului, ca și când ar vrea să intre mai bine în film. Mă observă. Îmi iese în întâmpinare. Uite-l, accelerează fragil, greoi, se poticnește, își pierde echilibrul, se-adună, se-avântă iar. Uite-l, uite-l, e la câțiva pași de mine, încetinesc, ce-i, ce vrea? Îl scanez – e roșu la față și agitat. Mă opresc. A dispărut, gâfâie moșul, hai repede! Cine, unde, bâigui. Mă apucă de mână, mă trage după el. Acolo, zice și arată spre staul. Acolo, hai, hai odată! Grăbesc pasul. Ajungem în fața staulului. Ce-i, spun, ce s-a-ntâmplat? Își face cruce. Mă ceartă, cum ce, cum ce, ești orb? A dispărut! L-a furat!!! Mă uit mai bine. Da, mă, a dispărut, ieslea e goală, incredibil! Moșul e tot mai roșu și tot mai agitat, mă apucă de mână, mă zgâlțâie, urlă, ce fel de creștini suntem noi, mă, ce neam îi ăsta, de hoți, mă, de hoți, Dumnezeii mamii lor! Habar n-am ce să-i spun, nu-mi trec prin cap decât tâmpenii, gen lasă, tataie, că sigur or să aducă altul în loc sau poate o să se-ntâmple o minune, mai știi? Și, cu toate că habar n-am ce să-i spun, mă pomenesc vorbind, taicule, hai cu mine la o bere, hî. Bătrânul se potolește. Se uită la mine, apoi la ieslea goală, un pic mai mult, de parcă ar aștepta o binecuvântare. Își pune căciula, își trece podul palmei peste ochiul stâng, apoi peste cel drept, și spune iartă-ne, Doamne, că nu știm ce facem. Zâmbim, parcă n-avem curaj să râdem. Purcedem. Încetișor, că alunecă. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #3

***Când nu reuşesc să mă mobilizez, mă gândesc la bună-mea, care, la aproape 80 de ani, s-a înarmat cu un par cât toate zilele şi s-a suit în nuc să-l scuture. Când am ajuns noi acasă, era aproape în vârf. A dat o creangă la o parte şi ne-a făcut cu mâna. Zâmbea. O vreme ne-am milogit de ea să coboare. Apoi am făcut-o babă nebună şi inconştientă şi nu mai ştiu cum. Nu ne-a băgat în seamă, lovea parcă şi mai vârtos. Ce să fi făcut? Ne-am înarmat cu găleţi şi ne-am apucat să strângem nucile pe care le ţintea ea cu parul. În anul următor i-am ascuns scara. N-a mai vorbit cu noi câteva zile. Şedea împietrită pe bancă şi se uita la nuc. Abia când ne-a văzut pe toţi înarmaţi cu pari a zâmbit. După aia ne-a dat indicaţii. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #2

***Astăzi m-am ciocnit cu unul în mijlocul străzii. Nu ne-am văzut, pur și simplu nu ne-am văzut! El cu telefonul lui, eu cu-al meu. El cu prietenii lui, eu cu-ai mei. Dacă individul ar fi fost mai înalt (sau, mă rog, dacă aș fi fost eu mai scund) ne-am fi trosnit destul de rău. O buză spartă, poate? Un nas umflat? Un cucui? Două? Un fuck, un băga-mi-aș? Dar tipul era mic. Mic, frate, mic de tot, așa că n-am pățit niciunul nimic. Am tresărit, ne-am ridicat moacele puțin mirate, puțin speriate, ne-am strâns telefoanele în pumni și-am zis, aproape simultan, ă, scuze. Am râs tâmp, hî. După care ne-am văzut fiecare de drumul lui, de prietenii lui. Citeşte tot articolul

Part-time printre oameni #1

***Hoinăream prin Scoția de câteva săptămâni. Ajunsesem în Oban, un port cochet și liniștit, cu gândul să o tai spre o insuliță, Coll, Tiree, nu conta prea mult. Rătăceam pe străduțele lăturalnice ale orășelului și mă opream din când în când, fără un motiv anume. Mă opream, mă așezam pe marginea drumului și pierdeam vremea. Și mă simțeam grozav, pentru că nimic nu mă împiedica să mă opresc și să pierd vremea. Poposisem în fața unei case, mă uitam la cei doi câini din curte. They are the most polite dogs in Scotland, am auzit. Come, don't be shy! Un tip pe la vreo 60 de ani îmi făcea cu mâna de pe verandă. Zâmbea. Ce tare, intră, ce mai stai, mi-am spus și-am deschis poarta fără nicio reținere. Am mâncat și-am băut și-am stat la povești, ca doi prieteni vechi, care se revăd după ani. Am trăncănit până s-a lăsat întunericul. Până ne-a intrat frigul în oase. Cu o mică pauză, ca să privim apusul. Apoi omul s-a oferit să mă găzduiască peste noapte. Am ezitat puțin, dar am primit. Am baricadat ușa camerei cu rucsacul – mi s-a spus de prea multe ori că nu e bine să stai de vorbă cu străinii și așa mai departe. Dimineață, gazda a pregătit micul dejun. Scottish breakfast, my friend. English, Scottish, whatever, am mâncat. Am mulțumit. Pentru masă. Pentru tot. Ne-am strâns mâinile și ne-am zâmbit. Așteaptă puțin, a spus, cumva misterios, și s-a dus până în casă. S-a reîntors cu o plasă. Închide ochii, a spus. Am făcut întocmai. Am simțit cum îmi umblă în rucsac, cum îmi îndeasă ceva în el, și mi-a bătut inima mai tare. Ce face? Ce-mi pune acolo? Mâncare? Apă? Whisky? Bă, ăsta-mi pune o bombă! Nu, nu-i nevoie, am protestat timid. Gata, a zis tipul și m-a bătut pe umăr. Ne-am mai strâns o dată mâinile și ne-am despărțit. Îndată ce-am cotit, am deschis rucsacul. Și m-am bucurat și-am râs de mama focului, bombă, auzi, ce prost! Câteva ore mai târziu, descopeream insula Tiree cu un binoclu la gât. Citeşte tot articolul