Copila de zăpadă, romanul de debut al scriitoarei Eowyn Ivey, este genul acela de carte care poate plăcea, cu mici nuanțe, oricui. E o carte care nu riscă nimic, scrisă cuminte, corect și previzibil, al cărei farmec vine tocmai din mixul atent dozat de elemente nordice, bucăți de basm, o scriitură liniștită, imagini sugestive și întâmplări cu valoare simbolică.

Dacă ar fi să o asemăn cu ceva, ar fi cu ilustrațiile acelea frumos făcute, ce sugerează o lume la limita dintre real și vis, un pic stranii, rarefiate, la care dăm toți like pe Facebook când apar. Sau cu un film din Nordul îndepărtat, rece, dat însă pe Hallmark, cu o poveste simbolică și vag moralizatoare. Prima dată, când de-abia începusem cartea, îmi venea cumva în minte muzica lui Bjork sau Sigur Ros și mă gândeam ce film ar face Von Trier după carte. Dar nu. Textul nu merge atât de departe încât să suporte comparațiile, păstrându-se în limitele unei povești drăguțe.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu e o carte nasoală. E o poveste pură, scrisă bine, cu o imagistică frumoasă, care te prinde. Îi poți reproșa însă liniaritatea și faptul că se păstrează, de la prima la ultima pagină, pe același plan. Îi lipsește o anumită profunzime, o alternare a planurilor, a tonurilor, forța de a ieși din zona de confort narativ și de a merge mai departe, chiar dacă nu atinge vreo extremă. Mai multă emoție, mai mult tumult, nu doar o carte ca un balet frumos și grațios, dar care, în esență, nu zice mare lucru.

Dacă o citești doar ca pe o poveste, place. Cu toate lungirile ei inutile, cu toate cuvintele în plus, descrierile și repetițiile, povestea asta are toate șansele să te prindă. E un fel de realism magic dacă vreți, unde realitatea pare să urmeze logica basmului. Dar nici asta nu e sigur iar ambiguitatea asta este un plus al textului.

Pe scurt, totul se întâmplă în Alaska anilor ’20, într-un ținut rece, îndepărtat, izolat și izolant. Aici au venit Mabel și Jack, doi oameni trecuți de prima tinerețe, cu un trecut dureros despre care au vorbit prea puțin, pentru a se regăsi și a porni o viață nouă, de la zero din toate punctele de vedere. Doi oameni triști și singuri, al căror regret nespus este că nu au un copil, izolați în mijlocul unei naturi neprietenoase și într-un mediu nu tocmai cald și social.

Într-o seară, la prima ninsoare, Jack și Mabel construiesc o fetiță din zăpadă, îi pun fular, căciulă, o îmbracă. A doua zi, o fetiță stranie apare în apropierea casei lor. Să fie fetița creată de ei care a prins viață, să fie un copil rătăcit? E un copil al pădurii, al naturii, portretizat exact așa cum vi-l imaginați, frumoasă, cu licheni în păr, sălbatică și stăpânind fiarele pădurii. Fetița apare și dispare, de-abia vorbește și este greu să-ți dai seama cine e și de unde vine. Dar este copilul dorit de Mabel și Jack iar imaginea și apariția ei se suprapun, în mintea lui Mabel, peste un vechi basm, povestea Snegurocikai.

Dar Faina, copila zăpezii, crește prin pădurile de lângă casa celor doi bătrâni, vânând și întreținând îndoielile, dorul și visul. Până la urmă, cartea asta e despre devenirea femeii, transformarea din copil în femeie, instinct dar și despre maternitate. Numai că, oricât de importante ar fi temele, Eowyn Ivey nu merge prea departe și se păstrează la nivelul unei imagistici minuțios conturate dar fără prea multe straturi dedesubt.

Și câte lucruri puteau fi exploatate mai departe și mai profund, de la însingurarea femeii în raport cu bărbatul, de la frig și transformările pe care el le aduce, de la alienarea de la capătul lumii și ciudățeniile ce se dezvoltă, de la reinventarea cuplului până la descoperirea, pe bune și fără metafore, a sexualității.

Cu toate acestea, Copila de zăpadă e o lectură plăcută, poate de aici și succesul mare pe care l-a avut în mai multe țări. Probabil că, dacă ar trebui să duc o carte cadou unei mătuși inteligente și cu ceva lecturi la activ, aș alege cartea asta. Sau unui adolescent ce nu știe ce să mai citească. Cum spuneam, e genul de carte care prinde, neutră, plăcută, filmică. Deci cadoul perfect.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


8 comentarii
  1. AvatarSmaranda

    Eu nu consider ca este o carte care nu risca nimic. Orice carte risca ceva, cum poti sa spui de un scriitor nu risca nimic? E clar ca scriitoare a pus in carte mare parte din sufletul ei, din legaturile ei din copilarie..din realitate. Cartea reprezinta f bine un suflet, un suflet frumos.

    Reply
  2. Avatardiana

    Carte este incredibila am trait fiecare emotie si am simtit fiecare traire a personajelor…finalul desi frumos m-a intristat si m-a pus pe ganduri

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *