Gerhard Wehr surprinde destul de precis, în monografia dedicată lui C. G. Jung, caracteristicile gândirii psihanalistului elveţian. Ce e drept, există o mulţime de lucrări despre Jung – printre cele mai cunoscute numărându-se, de exemplu, cele ale Jolandei Jacobi sau Anielei Jaffé, ambele discipole ale psihanalistului elveţian –, însă volumul lui Gerhard Wehr este, poate, cel mai potrivit pentru neofiţii într-ale psihanalizei jungiene.

Concisă, clară, lejeră în abordarea vastului material jungian, monografia lui Wehr nu ocoleşte însă punctele controversate ale teoriilor lui Jung despre psihicul uman. Sunt vizate, astfel, relaţiile psihologiei cu alchimia, chestiunea arhetipului, dar şi problema a ceea ce, în istoria religiilor, este denumit coincidentia oppositorum.

De asemenea, nu este lăsată deoparte ruptura de Freud. La numai 31 de ani,  Jung recunoştea realizările lui Sigmund Freud într-o perioadă în care acestea, pe fundalul unui antisemitism din ce în ce mai acut, au avut un slab ecou. În 1907, cei doi se întâlnesc la reşedinţa lui Freud din Viena, în Bergstraße 19. Unul avea 51 de ani, celălalt 32. Firi diferite – Jung, un introvertit, Freud, un extrovertit –, cei doi au discutat fără pauză, după cum mărturiseşte Jung, timp de treisprezece ore. Despre ce? În principal, despre psihanaliză, desigur.

Freud era preocupat de găsirea unor discipoli destoinici, iar Jung era interesat să găsească o figură tutelară care să-i mulţumească exigenţele deloc mici. „Freud a fost primul om cu adevărat important pe care l-am cunoscut. Nici un alt om pe care îl cunoscusem nu se putea compara cu el. Atitudinea sa nu avea nimic trivial. L-am găsit extraordinar de inteligent, ascuţit la minte şi remarcabil în orice privinţă”, recunoaşte Jung în legătură cu această întâlnire. Însă, completează acelaşi Jung, „primele mele impresii despre el mi-au rămas neclare, în parte chiar neînţelese”.

Urmarea este cunoscută. Jung a contestat, în ciuda insistenţelor magistrului său vienez, primatul libidoului, al sexualităţii în existenţa umană – mai precis în manifestările ei – şi s-a îndepărtat de Freud. Teoria lui Freud devenise o „dogmă” şi, ca orice dogmă, se sustrăgea oricărei discuţii rezonabile. Cu toate acestea, Jung va recunoaşte până la sfârşitul vieţii importanţa studiilor lui Freud despre vis. A fost recuperată astfel de către Freud o importantă cale de acces spre inconştient.

The-founders-of-psychoanalysis-with-the-president-of-Clark-University.-A.-Brill-E.-Jones-S.-Ferenczi-Freud-G.-Hall-K.-G.-Jung.Sigmund Freud (stânga) şi C.G. Jung (dreapta)

Gerhard Wehr pleacă de la premisa esenţială a cercetărilor jungiene: realitatea incontestabilă a psihicului. Altfel spus, orice experienţă este psihică sau, după cum ne avertizează Jung în Realitatea sufletului: „Psihicul este cea mai reală natură, pentru că singur el este nemijlocit… Nu am fost niciodată de părere că percepţia noastră ar fi în stare să cuprindă toate formele fiinţei. Toată înţelegerea şi tot ceea ce este înţeles e în sine psihic, astfel încât suntem închişi fără speranţe într-o lume exclusiv psihică”.

De altfel, acesta e adevărul întregii psihanalize de la începuturi până în prezent. Din acest psihic, partea cea mai importantă este inconştientul, deşi el este şi va rămâne în mare parte necunoscut. Întreaga operă jungiană este centrată asupra acestui aspect al psihicului. Marele merit al lui Jung rezidă, fără nici o îndoială, în descoperirea elementului nebulos care este inconştientul şi care se manifestă sub două aspecte: cel colectiv şi cel individual. În acest context, descoperirea arhetipului era oarecum de aşteptat.

Ce este arhetipul? „Arhetipul reprezintă în esenţă un conţinut inconştient care este modificat prin conştientizarea şi receptarea sa, şi anume în sensul fiecărei conştiinţe individuale în parte în care apare.” Gerhard Wehr, ajuns în acest punct al lucrării sale, punctează foarte bine diferenţa dintre arhetip şi manifestarea arhetipală, două lucruri diferite. Arhetipul este un tipar, un ceva lipsit de concreteţe, iar manifestarea arhetipală ar reprezenta arhetipul intrat în domeniul uman de percepţie.

Arhetipul, ca element al inconştientului, este incognoscibil, pe când manifestarea sa, imaginea arhetipală, este recognoscibilă la fiecare om în parte. Sinele este cel care uneşte inconştientul cu conştientul şi spre care tinde procesul individuaţiei, un proces jungian care constituie, în fapt, scopul psihanalizei.

Latura gnostică a teoriilor lui Jung nu-i scapă lui nici lui Gerhard Wehr. Astfel, pentru psihologul elveţian, opoziţiile sunt esenţiale pentru o bună funcţionare a psihicului. Energia psihică are la bază tocmai energia degajată de aceste opoziţii, aşa după cum afirmă în Încercare de interpretare a dogmei trinităţii (1948): „… viaţa ca proces energetic are nevoie de opoziţii, fără de care, după cum se ştie, energia este imposibilă.

Tensiunea opoziţiilor prin care este posibilă energia este o lege universală exprimată în mod adecvat prin yang şi yin din filosofia chineză”. După cum bine sesizează Wehr, la Jung până şi conceptul de Dumnezeu „este supus acestei gândiri”. Dumnezeu este, cu alte cuvinte, şi „cea mai obscură şi joasă cauză a întregii întunecimi, ceea ce reprezintă un paradox teribil care corespunde probabil unui adevăr adânc, psihologic”. În atare situaţie, nu mai surprinde că Jung, în Interpretarea psihologică a trinităţii dogmei, afirmă că în locul trinităţii creştine ar trebui să existe  o cvaternitate divină, în care ar fi inclus şi diavolul ca  „persoană autonomă şi veşnică a divinităţii şi totodată ca adversar al lui Christos”: „Ca adversar al lui Christos, el (diavolul, n.m.) ar trebui să adopte o poziţie echivalentă opusă, fiind la rândul lui «fiu al lui Dumnezeu». Aceasta ar duce nemijlocit la anumite concepţii gnostice, conform cărora diavolul ca Satanael ar fi fost primul fiu al lui Dumnezeu, pe când Christos a fost cel de al doilea”. Cam atât despre problematica opoziţiilor la Jung.

Volumul lui Gerhard Wehr dedicat lui C. G. Jung este bine structurat şi conţine punctele cheie ale concepţiei jungiene asupra psihicului uman. În plus, nu lipsesc referinţe biografice şi bibliografice, iar în fiecare capitol citatele alese ilustrează foarte bine ideile explicitate de Wehr.

În ce priveşte viziunea jungiană asupra psihicului, cele mai potrivite cuvinte mi se par cele ale Jolandei Jacobi, citată şi de Gerhard Wehr:

„Psihoterapia lui Jung este o cale de mântuire în dublu sens. Ea are toate premisele pentru a-l vindeca pe om  de suferinţele sale psihice şi de cele psihogene, legate de primele.  Ea posedă toate instrumentele pentru a remedia cea mai mică tulburare psihică ce ar putea cauza o nevroză şi pentru a trata cu succes cele mai importante şi grave evoluţii ale bolilor sufleteşti. Dar pe lângă aceasta, ea cunoaşte calea  şi deţine mijloacele necesare pentru a-l pune  pe fiecare om în parte către «binele» său, către acea cunoaştere şi desăvârşire a propriei persoane care a constituit dintotdeauna scopul şi ţelul tuturor năzuinţelor spiritului. Conform esenţei sale, această cale se sustrage tuturor explicitărilor abstracte. Căci prin înţelegerea şi explicarea teoretică nu vom putea asimila decât până la un anumit grad edificiul ideilor lui Jung. Pentru a-l înţelege pe deplin trebuie să încerci tu însuţi efectul său plin de viaţă. Dar ca orice «eveniment» care transformă omul, acest efect nu poate fi decât indicat”.

Gerhard Wehr, C.G. Jung, traducere de Vasile V. Poenaru, Editura Teora, Bucureşti, 1999, 176 p.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *