Bookaholic

Exit 45 este un roman academic american. Acţiunea de secol XXI descoperă o Americă scindată între radicali și conservatori, între diferitele grupuri etnice, între intervenţioniști și pacifiști, între cei militanţi-cu-tot-dinadinsul și cei alergici-la-orice-idee-de-schimbare, între profesori și studenţi, între Wall Street și main street. Personajele vin din medii diferite ca ortodoxia sârbească și catolicismul polonez, din China mai nou capitalistă și Argentina pampasurilor lovite de secetă. Stereotipurile sunt deconstruite și reconstruite, un fir narativ e vecin cu Conversaţia lui Coppola, thriller psihologic, dacă vreţi, iar altul se trage din marșul de la Selma, Alabama. Romanul nu respectă tabuuri, e un studiu de sistem și are ritmul unei autostrăzi americane: goană cu motorul turat la maximum, depășiri legale și ilegale, frână până la zero, așteptare panicată, plecare în trombă și, din nou, goană susţinută.

Majoritatea scenelor se petrec în perimetrul Richmond — Washington — Baltimore, bine-cunoscut pentru tensiunile politice la nivel înalt, pentru lumea academică și așa-zisul coridor tehnologic, pentru criminalitatea ridicată și, nu în ultimul rând, pentru cutremurele sociale iscate de lupta pentru libertăţi civile. Tensiunea se acumulează treptat de-a lungul celor patru părţi ale romanului. Ceea ce începe ca un amuzament se transformă într-o obsesie. Regulile jocului se schimbă din mers. Disperarea hackerului, a celui care ajunge să instaleze microfoane în cabinete și săli de curs și care monitorizează înregistrările, este, în Exit 45, cel puţin la fel de mare ca a lui Harry Caul, personajul lui Coppola din Conversaţia, sau a fotografului din Blow Up-ul lui Antonioni.

Exit 45, de Radu Jörgensen, se va lansa la Bookfest duminică, 28 mai, la ora 14:30. Vor vorbi, alături de autor, Horia-Roman Patapievici şi Radu Paraschivescu.

„Exit 45”, de Radu Jörgensen – fragment

Editura Humanitas, 2017

Şi după ce ea îi face hatârul şi îi povesteşte pentru a nu ştiu câta oară cum a plecat la drum fără chiloţei în ziua când se grăbea să-l întâlnească prima dată pe el, posesorul necunoscut al jurnalului găsit la facultate, sârbul continuă povestea despre irakian. Deşi face în acelaşi timp un exerciţiu pe care nu-l mai încercase de mult. Vorbeşte despre studentul irakian şi în acelaşi timp lasă gândul să i se concentreze pe povestea vizitei din noiembrie la soţii Wojczak. Zice pantă şi zice ploaie şi gândeşte Gdansk, greve, şantiere, zice staţie de benzină şi gândeşte, mai departe, tatăl meu şi Lech s-au întâlnit cu generalul Jaruzelski. Mintea lui, dedublată perfect între o povestire pe care o spune şi o alta pe care şi-o spune. Şi rezistă aşa, eroic, preţ de zece minute, în timp ce coboară amândoi din Capitol Hill. April aude prima dată povestea despre irakian. Iar el, cel care i-o spune, e… plecat la masă la soţii W. Două povestiri. În romanul din roman, blondul o să-şi întrebe chiar cititorii: Pe care vreţi s-o auziţi prima?
După ce au terminat de mâncat, Wojczy şi-a făcut cruce, a turnat pentru a doua oară în pahare şi a început să povestească.
— Vrei Gdansk? Uite Gdansk: aveam aproape 17 ani. Într-o seară tata a venit acasă, ca de obicei, pe bicicletă, dar n-a urcat-o pe scară, la etaj, cum obişnuia să facă, a lăsat-o la parter. Eram în bucătărie, unde lucram la ecuaţii diferenţiale. Abia mi se arătase ce şi cum şi eram fascinat. Era vacanţa de vară, dar era imediat după o tabără cu olimpicii şi acolo un universitar mă învăţase separarea variabilelor. Nimicuri, dar la vârsta aia eram fascinat.
— …
— Mă rog, tu ai fost mai precoce. Am ştiut de când ai venit la noi la catedră…
— Zi-i cu Gdansk-ul.
— …Am auzit cum şi-a pus piedica la bicicletă şi a sprijinit-o de zid. Ţin minte exact. Şi mi s-a părut suspect. Nu bănuiam ce o să urmeze, matematicile şi halterele îmi ocupau tot timpul. Nu râzi? Ştiu, haltere, pare nepotrivit. Dar chestia m-a ţinut vreo zece ani, până mi-am paradit un genunchi la rugby. Când s-a vindecat, aveam alte pasiuni.
— Gdansk!
— Right. A urcat, am ieşit să-l salut şi am priceput că ceva nu era în regulă.
— Erai singu…
— Da, eram singurul copil, adică sunt. Şi a intrat şi m-a chemat înăuntru şi a dat televizorul mai tare o idee, mama se uita la un film rusesc, o poveste cu un qui pro quo, un tip locuia la Moscova şi se trezeşte la Leningrad sau viceversa, o comedie, apartamentele erau identice. Acolo în rolul principal era o actriţă de-a noastră, poloneză, care-i plăcea mamei. Şi papczik a dat teveul mai tare, apoi s-a aşezat într-un fotoliu şi a început să ne spună ce se pune la cale la şantiere. Că Lech s-a-ntors, că nu se mai poate accepta ca lucrurile s-o ia razna cum au luat-o, că pe Anna Walentinowicz au dat-o afară şi mai avea doar o lună până la pensie, chestii din astea. Şi ne-a zis că lucrurile s-ar putea complica…
— Auzi, de când se cunoşteau ai tăi cu Walesa?
— De la şcoala de maiştri. Tata şi cu Lech fumau împreună pe acoperişul clădirii. Tata s-a lăsat mai apoi, a avut probleme cu plămânii când era tânăr. Cumva Lech l-a ajutat, şi el şi alţii, şi de atunci tata şi-a luat, la rândul lui, rolul de înger păzitor al lui Walesa. Şi a ţinut-o aşa, nu ştiu, vreo douăzeci de ani. Deci se cunoşteau de mult, asta e ideea.
— Cam când se întâmpla asta?
— Pe la jumătatea verii. Cumva mai fusese o „stare de asediu“ cu vreo lună-două înainte dar spiritele se liniştiseră. Nu ştiu dacă mă crezi, dar eram cam surd şi orb la toate astea. Abia atunci, în august, în ’80, m-am trezit.
— Auzi, cum se numeau şantierele astea, nu le zicea Lenin?
— Ba da, Lenin, Lenin!
— Nu sună cumva ciudat: La Lenin, grevă împotriva comuniştilor?
— Ştii care-i treaba, Solidaritatea apăra drepturile muncitorilor împotriva patronatului. Că patron era atunci statul socialist, asta-i altă treabă. Ceea ce au cerut ei acolo se lega direct de drepturile lor de a se organiza şi de salarii, de sindicate libere. Tata era cel care le făcea planurile, cum să spun, un fel de strateg. Lech era un bun vorbitor, îl ascultau, dar, fără alţi trei-patru în jurul lui, n-ar fi reuşit să convingă oamenii. El lipsise vreo trei ani de la şantiere, îl dăduseră afară. Şi acum se întorsese, când cu problema cu Walentinowicz. Totul a început să fiarbă când partidul a realizat că muncitorii aveau revendicări foarte clare. 21 de puncte. Clare. Directorul şantierelor a încercat să-i dezbine şi atunci tata l-a sfătuit pe Lech să ceară ajutorul intelectualilor. Eh, când au văzut asta, oficialii ne-au tăiat legăturile telefonice. Nu mai era glumă.
— Ce le-a promis? Te-ai apucat să urmăreşti?
— Da, am dat naibii diferenţialele cu variabile separabile şi am ajuns un fel de curier al lor. Nu numai eu, mai mulţi de vârsta mea. Lumea se strângea în jurul gardului, ălora le era frică să intervină în forţă. Dar Lech era prudent, sau era sfătuit să fie prudent. El asistase sau provocase în tinereţe nişte chestii care se terminaseră urât, nu intru în amănunte. Şi eu duceam tot felul de mesaje, dar în fiecare seară mergeam la Poarta 2 să-l aud pe Walesa vorbind. Ţinea un fel de predică. Vezi, se strânge pielea pe mine şi inima mi se strânge când povestesc. Nu ştiu dacă ai văzut vreodată o aşa masă de oameni strânşi în unul şi acelaşi loc… solidaritate, asta e, au găsit cuvântul. Era o frică în noi toţi, mocnită, nu numai ura mocneşte, cum se spune, ci şi frica. Dar ne eliberaserăm, chiar dacă eram ameninţaţi şi cumva încercuiţi. Cereau şi nişte lucruri simbolice, ştii? Voiau un monument pentru greviştii ucişi la o intervenţie cu zece ani în urmă. Şi când se rugau, cei care se închiseseră în curtea atelierelor şi cei de dincolo de garduri, tu, tu, tu înţelegi, noi, polonezii când ne rugăm, se urcă la cer, mă! Să ai toţi oamenii cu tine în starea aia, şi să ai şi credinţa! E tot ce poţi să-ţi doreşti, nu e nimic mai de preţ, Claudio, decât asta. E ca şi cum după două mii de ani am reuşit. Se auzeau tot felul de jeepuri, se băgau trupe, totul era cenzurat, se vorbea de tancuri şi toată lumea spunea, pe ascuns, cu spaimă, un singur lucru.
— Vin ruşii!
— Yeap! You got it.

Despre Radu Jörgensen

RADU JÖRGENSEN, romancier, traducător, jurnalist, inginer geofizician şi matematician român stabilit în Statele Unite, s-a născut în 1962, la Iaşi. Este absolvent al Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti şi al Facultăţii de Inginerie Geologică şi Geofizică de la Universi- tatea din Bucureşti (1987). La nivel postuniversitar, a studiat ziaristica, la Universitatea din Göteborg, şi pedagogia generală şi matematică, la Universitatea din Växjö, Suedia. În 2004 a obţinut în S.U.A. titlul de Master of Science in Mathematicsla Universitatea din Birmingham, Alabama. În 1990 a publicat în revista 22 şi în săptămânalele Expres şi Phoenix, unde a ocupat, pe rând, şi funcţia de redactor. Din vara aceluiaşi an, a trăit, până în 2003, în Suedia, timp în care a colaborat cu reportaje culturale şi comentarii politice la săptămânalele Expres Magazin, Românul, Tinerama și la revista Fundației Culturale – Curierul românesc. Peste o sută de articole semnate Radu Jörgensen au apărut în presa română, dar și în cea suedeză, în acei ani, printre publicațiile scandinave care i-au găzduit materialele numărându-se Göteborgs Posten, VLT, IDag Göteborgs-Tidningen, Metro şi Sala Allehanda. În 1992 a semnat regia şi scenografia spectacolului Priveşte înapoi cu mânie, montare după piesa omonimă a britanicului John Osborne, la Studio Westmannia din Västerås. Tot în anii ’90 a tradus din limba suedeză Roseanna de Sjövall-Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf de Jacques Werup, Scandic 1998 şi Cele mai bune intenţii de Ingmar Bergman, Univers 2000. A debutat ca romancier cu Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, în urma câştigării Premiului Nemira. Această sagă a imigrantului european, bine primită de critica literară, a fost reeditată în 2011 într-o formă revăzută, adăugită şi definitivă la Editura Cartea Românească, sub titlul Se respinge (AVSLÅS). Din 2007 până în 2009 Radu Jörgensen a susținut rubrica permanentă America fără prejudecăți în revista Observator Cultural, unde continuă să publice și azi. Eseuri şi texte literare semnate de el au mai apărut în Dilema şi pe site-ul cultural LiterNet.ro. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., şi corespondent la diferite publicaţii europene.