Ştiu că stagiunea s-a încheiat, căci, cu mici excepţii, vara, la noi, este necruţătoare cu montările teatrale, dar, cu gândul la deschiderea noii stagiuni, moment de care ne mai desparte puţin mai mult de o lună, m-am consolat cu un alt tip de deschidere de stagiune – cea dintr-o poveste. Destul de puţin cunoscută, nuvela Deschiderea stagiunii a lui Mihail Sebastian vorbeşte despre pasiunea sa cea mai mare, teatrul – teatrul ca punct de sprijin, ca reper, ca ultim simbol al salvării.
Roman, piesă sau nuvelă, toate scrierile lui Sebastian au un punct comun, inconfundabil, acel accent de amărăciune ca semn al unui destin necruţător, ce nu i-a rezervat decât umilinţe şi înfrângeri. Foarte rare sunt perspectivele optimiste, şi chiar şi atunci, personajele sale trec prin cele mai chinuitoare frământări sufleteşti.
E drept, Andronic, din Ultima oră, iese la liman, victorios, iar lui Paul, din Accidentul, i se dă dreptul la un început de fericire, dar cele mai multe personaje ale lui Sebastian, deşi au câteva tentative de a-şi schimba destinul, renunţă şi se resemnează, poate cu înţelepciune, înţelegând că lupta nu poate fi câştigată, spunând, asemenea lui Miroiu, că „nici o stea nu se abate niciodată din drumul ei”.
Printre marii perdanţi ai lui Sebastian – aceia pe care, aşa cum mărturiseşte în Jurnal, îi pune într-un context în care se întrevede o urmă de speranţă, pentru ca apoi să îi lase victime ale unui dureros recul, „sucombarea elanului, renunţarea” –, se numără T.T. Soru, redactor la ziarul Viforul. T.T. Soru are o singură bucurie, o unică sclipire de vitalitate care i-a menţinut echilibrul timp de 26 de ani: prezenţa sa anuală la deschiderea stagiunii:
E singurul lucru pentru care a luptat în viaţă, singurul lucru pe care a voit cu deznădejde să-l păstreze… Era insula lui de lumină… Ca printr-un ochean vrăjit, viaţa căpăta culoare, mişcările nobleţă, lucrurile simetrie”.
Lumea lui T.T. Soru este demnă de o distopie în miniatură: o viaţă egală cu ea însăşi, robotizată, searbădă, încremenită într-o rutină agonizantă. Amorţit, incapabil să facă măcar un pas altfel decât până atunci, jurnalistul trăieşte pentru un singur lucru, care, oricât de greu de crezut ar fi, îl împlineşte – e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit, spunea adesea Sebastian în Jurnal. Dar chiar şi cele mai mărunt lucru poate fi răpit într-o secundă, chiar dacă pentru ceilalţi nu înseamnă nimic a ne lăsa să-l păstrăm, iar pentru noi – întreaga fericire.
Tipic pentru personajele lui Sebastian, exact în momentul în care T.T. Soru, în ciuda firii sale, decide să intervină în ritmul monoton al zilelor, ghinionul loveşte cu o neaşteptată cruzime. Pentru prima oară, teatrul îi dă curajul de a face o schimbare în viaţa sa, de a interveni, printr-un gest minuscul, în ordinea stabilită de zeci de ani, prin care, speră el, va începe un şir întreg de modificări: înlătură din camera sa tabloul înfăţişându-l pe dl Ştefănescu, soţul gazdei sale, portret la vederea căruia viaţa i se pare şi mai sumbră.
Această decizie de schimbare, care, într-o logică obişnuită, nici măcar schimbare nu ar putea fi numită, dar, care, în lumea învinşilor lui Sebastian, devine o piatră de hotar, se conjugă nefericit cu capriciul controlorului de a-i refuza accesul în sală, pe motivul că sunt prea multe gazete care cer loc. O sentinţă care-i întunecă unica insulă de lumină, sfârşind pentru totdeauna cu firava zvâcnire de optimism. Întors acasă, T.T. Soru repune la locul său tabloul dlui Ştefănescu pe care „îl privi fără ostilitate”, semn al resemnării finale.
Fără complicaţii, fără multe detalii, cu o acţiune redusă la minimum, poate cea mai simplă construcţie narativă a lui Sebastian, Deschiderea stagiunii transmite mai frust, fără ocolişuri inutile, ideea lipsei de sens a oricărei lupte, inclusiv a luptei pentru fericire.
Mihail Sebastian, Deschiderea stagiunii, în Opere, Editura Academia Română.
