Când ne gândim la artă suntem tentați să o vedem întotdeauna ca Artă, o chestie scrisă neapărat cu majuscule și care nu face parte din sfera de interes și de competență a oamenilor obișnuiți. Artiștii sunt oameni speciali, în general neînțeleși (ca și poeții, o altă „specie” dificilă), iar operele lor sunt accesibile doar Criticilor. Însă, ca orice alt domeniu, și arta poate fi înțeleasă după ce învățăm să o apreciem.
Următoarea listă de bookaholic cuprinde, așadar, cinci cărți recente despre artă care pot fi citite cu plăcere atât de cunoscători, cât și de cei care ar vrea să știe mai multe. Iar lista pe care am făcut-o este destul de eclectică, atât ca abordare a artei, cât și prin conținut. Însă un lucru în comun tot au aceste cărți: prin meditația asupra artei, fiecare propune un mod de meditație asupra lumii în care trăim și ne fac să o vedem cu alți ochi sau chiar, pur și simplu, să o vedem.
Cu ochii larg deschiși, de Julian Barnes
Ca și Pe fereastră, cartea sa de eseuri pe teme literare, și Cu ochii larg deschiși de Julian Barnes se anunță a fi un adevărat răsfăț. Barnes are marele talent de a vorbi într-un limbaj accesibil și totodată elevat despre opere artistice sau literare, opere pe care ne-am obișnuit să le considerăm a fi doar printre interesele unei elite intelectuale. Însă reușește, de asemenea, performanța de a populariza marea artă și literatură fără a lăsa impresia că „coboară ștacheta”.
„Dintre pictorii trecutului, mă atrăgeau El Greco și Tintoretto pentru elongațiile lichide ale formei, Bosch și Bruegel pentru plăsmuirile lor fantastice și Arcimboldo pentru construcțiile spirituale și emblematice. Iar dintre pictorii secolului XX – din rândurile moderniștilor, oricum, m-au emoționat foarte mult toți cei care au transformat realitatea în cuburi și linii oblice, în vârtejuri viscerale, sploshing-uri intense, caroiaje inteligente și construcții enigmatice. (…)
Urma să aflu, încet-încet, și că există pictori din care provii (ca rafaeliții), pictori spre care evoluezi (Chardin), pictori față de care simți o indiferență îndelungată și tristă (Greuze), pictori de care devii conștient brusc, după ani întregi în care nu-i observi (Liotard, Hammershoi, Cassatt, Vallotton), pictori incontestabil mari, dar față de care ai mereu o reacție neglijentă (Rubens), și pictori care, indiferent câți ani ai, rămân întotdeauna și cu încăpățânare mari (Piero, Rembrandt, Degas).”
Un scurt fragment despre deosebirea dintre Braque și Picasso a fost suficient ca să mă convingă să citesc neapărat cartea. Plus că am auzit că eseul despre Pluta Meduzei a lui Gericault e absolut fabulos. Apărut în format cartonat, volumul de față are și numeroase ilustrații color ce însoțesc textul. Din motive pe care încă nu am reușit să le elucidez, mie nu-mi plac în mod deosebit cărțile de ficțiune ale lui Barnes, însă cărțile de non-ficțiune și eseurile lui mi se par geniale. Dacă încă nu sunteți convinși că ar trebui să citiți cele două volume de eseuri ale lui Barnes eu vă recomand ca, la următoarea vizită într-o librărie, să citiți Introducerile făcute de autor.
Gândește ca un artist. Învață cu van Gogh, Picasso sau Andy Warhol cum să fii creativ în orice domeniu, de Will Gompertz
Pornind de la ideea că suntem cu toții ființe creative și cu capacitatea de a inova, Will Gompertz își propune să vorbească despre cum ne putem dezvolta creativitatea și, mai ales, încrederea în această creativitate (din punctul său de vedere, una dintre cele mai importante trasături ale noastre ca ființe umane). Suntem cu toții artiști, spune autorul, doar că unii dintre noi nu și-au găsit propria modalitate de exprimare sau încă nu au găsit o finalitate potrivită pentru a-și exprima creativitatea.
Într-o lume în care internetul ne transformă în sclavii informației schimbate cu viteza unui click, o lume a schimbărilor climatice, a terorismului și sărăciei, o lume în care inteligența artificială amenință să preia tot mai multe dintre sarcinile oamenilor, creativitatea ar putea fi, conform autorului britanic, o posibilă cale de supraviețuire. Volumul este scris într-un stil prietenos și accesibil și-și propune să prezinte arta și artiștii într-o perspectivă fundamental umană și să-i coboare de pe acel piedestal care-i face inaccesibili oamenilor obișnuiți. Deși anumite pasaje par scoase dintr-o carte de dezvoltare personală, mi s-a părut o carte bine documentată și mi-a plăcut ideea asta a împrietenirii cu arta. Gândește ca un artist are și numeroase ilustrații, majoritatea alb-negru, dar și câteva opere de artă color la finalul volumului.
„Deși epoca internetului ne-a adus numeroase beneficii, nu ne-a oferit și mai mult timp. Viața a devenit ridicol de ocupată. Existența noastră de zi cu zi e mai frenetică decât oricând. Pe lângă faptul că avem aceleași treburi de făcut, atunci când ne relaxăm suntem asaltați de o avalanșă de mesaje-text, e-mailuri, actualizări de status și mesaje pe Twitter. Trăim într-o lume nebună și conectată non-stop, ceea ce e solicitant și necruțător. (…) La locul de muncă, creativitatea va fi tot mai apreciată și mai bine remunerată. Ceea ce e bine. Însă e mai mult decât atât. Simplul fapt de a produce și a crea satisface, însuflețește și răsplătește într-o foarte mare măsură. Da, poate fi enervant și uneori descurajant, dar nu te vei simți cu adevărat viu și conectat la lumea materială decât atunci când îți transformi ideile în realitate. Este, presupun, afirmarea supremă a caracterului nostru uman. (…) Creativitatea contează. Acum, poate, mai mult decât oricând.
Trăim într-o lume plină de probleme stringente: schimbările climatice, terorismul și sărăcia, ca să numim doar trei dintre ele. Nu le vom rezolva prin forță; sunt obstacole pe care le putem depăși doar folosindu-ne creierul – atunci când gândim ca artiștii și nu ne comportăm ca animalele.
Și suntem cu toții artiști. Nu trebuie decât să credem asta. Asta fac artiștii.”
Cum se savurează un tablou și alte studii de istoria artei, de Victor Ieronim Stoichiţă
În ciuda titlului, prin eseurile din volumul de față Victor Ieronim Stoichiță nu-și propune să ofere „rețete” despre cum e mai bine să „degustăm” operele de artă, ci „să ilustreze, cu ajutorul unei serii de lecturi de caz, modul în care atât «înțelegerea» și percepția, cât și bucuria «înțelegerii» și bucuria percepției pot procura, împreună, desfătarea majoră oferită de exercițiul cultural”. Cu alte cuvinte, să facă posibilă descoperirea plăcerii pe care ți-o procură înțelegerea unui tablou.
Ca și celelalte cărți ale lui Stoichiță, și volumul de față este plin de referințe culturale, unele poate peste puterea de înțelegere a unui cititor nespecializat, însă eu consider că orice carte care te depășește nu face decât să te scoată dintr-o zonă de confort și să te facă, astfel, să te autodepășești.
În Cum se savurează un tablou sunt analizate picturi de Giotto, Tizian, Piero della Francesca, Fra Bartolomeo, Rubens, Duccio, Rembrandt sau Caravaggio, dar și opere aparținând pictorilor mai puțin cunoscuți (Sebastian Stoskopff, Cristóbal de Morales, Giovanni Paolo Pannini), precum și reprezentanților artei moderne (Duchamp sau Warhol). Textul este ilustrat cu numeroase reproduceri color (majoritatea detalii) ce înlesnesc înțelegerea analizelor artistice.
„Cartea reunește o serie de studii de caz, pornind de la o operă al cărei caracter erotic a fost declarat de la bun început: Sărbătoarea lui Venus, realizată de Tițian pentru un nobil comanditar cu experiență în desfătarea simțurilor. Prin acest prim eseu, cartea vrea să atragă atenția asupra forței detaliului și a bucuriei produse de descoperirea amănuntului revelator. Analizele care urmează oferă incursiuni multiple și variate în lumea interpretării operei de artă, dezvăluind contexte, uneori nebănuite, care nu fac decât să mărească satisfacția «savurării» dublate de înțelegere.“
Despre fotografie, de Susan Sontag
După ce în 2013 „selfie” a fost ales cuvântul anului de editorii dicționarelor Oxford, iar un an mai târziu „selfita” a fost declarată o boală psihică cronică (inițial o glumă, informația a fost în scurt timp luată de bună, ceea ce arată preocuparea societății pentru fenomenul „selfie”), mi se pare că celebra carte a lui Susan Sontag, Despre fotografie, e cu atât mai actuală. Bestseller încă de la apariție (1977), volumul este o colecție de eseuri despre evoluția și importanța fotografiei și, mai ales, o meditație asupra schimbărilor pe care fotografia le-a generat în felul nostru de a privi lumea și pe noi înșine. Copii ai „erei imaginii”, ne e greu să ne imaginăm o lume fără fotografii și să ne definim în absența acestora. Reflecțiile din Despre fotografie au fost oarecum continuate și completate într-un scurt eseu din 2003, despre fotografia de război și, mai ales, despre felul în care imaginile șocante ale suferinței, războiului și atrocităților riscă să ne facă insensibili în fața ororii (Privind la suferința celuilalt, 2011, Ed. Humanitas).
„Aviditatea ochiului care fotografiază schimbă termenii prizonieratului din peșteră [mitul peșterii al lui Platon], lumea noastră. Învățându-ne un nou cod vizual, fotografiile ne modifică și ne extind noțiunile despre ceea ce merită văzut și despre ceea ce avem dreptul să observăm. Ele alcătuiesc o gramatică și, mult mai important, o etică a privirii. În definitiv, rezultatul grandios al demersului fotografic este acela de a ne da impresia că putem îngloba întreaga lume în minte, sub forma unei antologii de imagini. Să colecționezi fotografii înseamnă să colecționezi lumea.”
„Susan Sontag în era selfie: ce poate fi mai relevant? Publicată în 1977 şi premiată cu râvnitul The National Book Critics Circle Award, Despre fotografie rămâne cea mai pertinentă şi percutantă formulare a problemelor, a dilemelor şi antinomiilor fotografiei. Fotografia de presă, documentară, de ştiinţă, de artă, autoportretul, fotografia de familie, de război sau fotografia pornografică, fotografia utilitară sau cea angajată social, toate tipurile şi provocările inerente (tehnice, etice, istorice, filozofice) sunt abordate şi iluminate doar prin cuvinte – prin formule aforistice eclatante, în care spiritul jurnalistic şi filozofia se împletesc admirabil într-un foto-reportaj pur teoretic despre fotografie.” (Erwin Kessler, critic de artă)
Dincolo de linii. Colorează 119 lucrări de artă contemporană, de Souris Hong
Arta poate fi cunoscută citind, învățând și observând, dar și acționând. Așa că am ales să închei această listă cu o carte de artă care nu se citește, ci… se desenează. De mai bine de un an de zile, moda cărților de colorat pentru adulți nu doar că nu se învechește, dar ia tot mai mult amploare. Souris Hong propune în acest volum o interacțiune specială a cititorilor cu arta contemporană (de obicei mult mai puțin înțeleasă de contemporani decât cea clasică), invitându-i să deseneze ei înșiși 119 planșe inspirate din lucrări artistice actuale.
Dincolo de relaxarea pe care o implică genul acesta de cărți, volumul lui Souris Hong, prin implicarea directă a cititorului în opera de artă, poate contribui la nașterea unei noi sensibilități artistice, sau, măcar, a unei curiozități estetice. Iar pentru cei care vor descoperi brusc artistul latent din ei înșiși, formatul cărții permite decuparea și înrămarea noilor capodopere (desenele sunt tipărite doar pe o singură față tocmai în acest scop).
