Bookaholic

“I can’t imagine that massive plot shrunk into two hours of motion picture”, nu-mi imaginez intriga uriașă a romanului înghesuită într-un film de două ore, spunea Salman Rushdie, autorul cărții Midnight’s Children înainte de ecranizare. Motiv pentru care s-a ocupat el însuși de dificila sarcină a comprimării celor 600 de pagini într-un scenariu de două ore și jumătate. Fără prea mult succes, din păcate.

Așteptam filmul de câțiva ani. De când Rushdie a venit la București, în 2009, și când, fiind prezenți la conferința de presă, l-am întrebat pe scriitorul nostru preferat la acea vreme ce regizor ar vedea în stare să îi ecranizeze vreunul dintre complicatele lui romane. Ne-a răspuns că era în discuții cu Deepa Mehta (regizoarea indiană a trilogiei Foc, Pământ, Apă) chiar pentru filmul Midnight’s Children, și tare ne-am bucurat, e cartea noastră favorită, am merge până la a afirma că este cea mai bună dintre romanele lui Rushdie, o simfonie magic-realistă cu infuzii de istorie, religie și societate indiană.

În sfârșit a apărut și mult-așteptatul film, care se va înregistra din păcate ca încă un eșec de a-l ecraniza pe Rushdie (acum vreo 20 de ani se mai încercase o mini-serie tv, după același roman). În ciuda faptului că la scenariu a lucrat însuși autorul, filmul nu reușește să surprindă vreo urmă din magia poveștii, redată secvențial, personajele sunt abia-abia conturate, iar curbura epică a arborelui genealogic al lui Saleem e făcută surcele, fără coeziune și fără fermecătorul liant uman al scriiturii lui Rushdie.

Nici măcar faptul că naratorul poveștii e însuși autorul nu salvează povestea, seacă, jucată slab și trasă mai mult pe spuza socială a conflictelor care au deșirat în secolul 20 noua nație indiană decât pe profunda umanitate a superbelor sale personaje, între care copiii din titlul romanului sunt doar o apariție fantasmagorică, iar antagonistul Shiva, celălalt copil de la fix-miezul nopții, pare un personaj secundar în propria poveste.

Romanul sălbatic, fermecător, exotic și fierbând în discursul flamboaiant al lui Rushdie nu are mai nimic în comun cu filmul palid, molâu și grăbit. Grăbit încet, vorba latinului, căci e prea scurt pentru concentrarea de personaje și povești care ajung sub foarfeca scenaristului, canibalizat pe propriul text, și prea lung pentru ce are de fapt să spună.

Nu vi-l recomandăm. Deloc, deloc. Pus lângă cartea în care nici unul dintre cele peste 200 de mii de cuvinte nu e de prisos, filmul este ca un fel de rezumat al rezumatului, povestit la o cafea.