Fără să știe una de alta, Silvia și Evelina au scris separat despre filmul Anna Karenina. Evelina îl laudă, Silvia îl critică. Ne-am gândit: de ce să nu publicăm ambele opinii? Voi ce credeți?
Nu mai e nici un secret că Oscarurile sunt politizate şi, dacă în listă este şi un film cu subiecte care ating probleme sensibile, gen terorismul şi Irak, nici nu mai contează cât de bine realizate şi de estetice sunt celelalte, că Premiul pentru Best Motion Picture e deja adjudecat. Aşa că nu m-a surprins deloc când am văzut pe listă filme precum Argo sau Zero Dark Thirty. Dar nu ele au fost marea dezamăgire, ci un film de la care aveam aşteptări destul de mari: ecranizarea după romanul Anna Karenina, în regia lui Joe Wright. Dar ştiţi cum e cu pomul lăudat…
Dar să nu fiu nedreaptă: există şi părţi bune, evident, măcar că ţin ele de partea de costume sau de scenografie. Şi o să încep cu ele, pentru că, în opinia mea, sunt destul de puţine. Mai întâi, mi s-a părut extrem de interesantă perspectiva teatrală a settingului. Nu chiar ca în Dogville, acel experiment de film-teatru, în care realitatea este redusă la o serie de tuşe pentru a sugera absurdul lumii în care devenim adesea nişte maşini, absorbite de rutina vieţii şi de închisoarea preconcepţiilor.
În Anna Karenina din viziunea lui Joe Wright, lumea este o mare scenă, pe care fiecare trebuie să poarte o mască ce îi ascunde adevăratele trăiri şi sentimente. Şi da, simbolistic nu e nici o mare filosofie: settingul de teatru sugerează falsitatea şi caracterul teatral al societăţii ruseşti de secol XIX, în care oamenii afişau o falsă pudoare şi moravuri goale de orice sens (nu că asta ar fi aplicabil doar spaţiului rusesc). Dar, chiar dacă este o interpretare atît de evidentă, aduce o perspectivă proaspătă asupra poveştii lui Tolstoi, nefiind nevoie să recurgă la alte subterfugii forţate pentru a schimba cu orice preţ ceva din povestea de bază.
Un alt punct forte al acestui film este partea vizuală: scenele sunt concepute aproape ca nişte tablouri (în mişcare), astfel că, la partea estetică (din punct de vedere vizual), n-ai ce să-i reproşezi. La fel şi la costume – de apreciat că s-a respectat vestimentaţia vremii (mi se par de-a dreptul ridicole contemporaneizările în care, de exemplu, Romeo şi Julieta sunt hipsteri sau copii emo).
Dacă privim însă la nivelul personajelor şi al modului în care se realizează introspecţia, filmul mi s-a părut un eşec de la început până la sfârşit: prima obiecţie pe care aş avea-o este chiar alegerea actriţei principale: Keira Knightley, pentru rolul Annei Karenina. În cazul ei, este un dublu eşec: unul ce ţine de interpretarea ei (mult prea nevrotică şi plată pentru ceea ce înseamnă, de fapt, complexitatea personajului Anna Karenina) şi altul legat de viziunea regizorală asupra relaţionării dintre personaje: pentru Anna Karenina, nu este exploatat decât un nivel de suprafaţă, transformând-o, practic, într-o Madame Bovary din aristocraţia rusească.
Plictiseala pare a fi trăirea ei principală, ceea ce face din ea un personaj neplăcut, nu mai poţi să empatizezi absolut deloc cu ea, căci nu ţi se relevă nici măcar prin sugestie motivaţiile şi intenţiile ei reale. Apoi, este tăiat complet nivelul relaţiei ei cu fiul, către care nu pare a-şi îndrepta prea mult gândurile şi nici nu pare a avea prea multe regrete că îl părăseşte. După cum ştiţi, în carte drama reală, cea care o înnebuneşte pe Anna este tocmai decizia sfâşietoare de a alege între copil şi iubit.
De parcă nu era suficient că Anna devine această aristocrată rece şi capricioasă, care pare a-şi înşela soţul doar pentru că se plictiseşte să treacă din bal în petrecere, Karenin (interpretat curat şi pertinent de Jude Law) este umanizat până la cele mai mici nuanţe. Deloc omul tern şi rece, aşa cum apare în carte, Karenin ne este livrat drept victima sigură. Spectatorul este, practic, îndemnat să-l deplângă pe el şi în nici un caz povestea de dragoste distrusă dintre superficiala Anna şi previzibilul Vronski. Ca să nu mai vorbim că lipsa de charismă între Keira Knightley şi Aaron Taylor-Johnson este atât de flagrantă, încât în scenele lor intime, nu transmit decât o senzaţie de stânjeneală.
Alt aspect deranjant în această ecranizare ar fi şi ostentaţia cu care ţi se prezintă simbolistica trenului. Imaginea trenului, iarna, îngheţat, de la începutul filmului, când moare un om călcat sub roţile lui, nu este suficient pentru a construe mise-en-abyme-ul. Apare atât de frecvent imaginea trenului, încât şi dacă nu ştii povestea, tot îţi dai seama ce urmează să se întâmple. Apoi, descrierea aristocraţiei ruseşti nu are nimic în comun cu… aristocraţia rusească. Putea foarte bine să fie atmosfera din King’s Speech, că nu ţi-ai fi dat seama de diferenţă.
Dacă însă nu te interesează reducerea la un singur nivel a dramei personajelor, aplatizarea lor şi, practic, îndepărtarea lor aproape totală de povestea lui Tolstoi (filmul putea nici să nu se intituleze Anna Karenina), şi vrei o poveste frumoasă vizual, şi atât, atunci e filmul potrivit.
