Lista lui Schindler este genul acela de film uşor de surclasat cărţii. Bazat pe lucrarea de ficţiune a scriitorului australian Thomas Keneally, intitulată la origini “Arca lui Schindler” (titlul fiind mai târziu modificat), filmul lansat în 1993 oferă o vedere asupra vieţii lui Oskar Schindler. Cotat drept una din cele mai bune producții americane cinematografice ale tuturor timpurilor, cu 7 Oscaruri (cele mai notabile fiind pentru cel mai bun film şi cea mai bună coloană sonoră), lung-metrajul lui Spielberg emoționează până peste măsură, cu toate că și-a atribuit niște licențe artistice neconcordante cu istoria. A spune, însă, că filmul este mai bun decât romanul (aserţiune făcută nu de puţine ori) este un pic nedrept, iar azi ne-am hotărât să revenim şi noi asupra lecturii cărţii lui Thomas Keneally şi a vizionarii filmului lui Steven Spielberg, mai mult datorită controversei din jurul acestora – Spielberg este evreu şi trebuia să facă din carte o producţie pro-sionistă, iar textul lui Keneally este fictiv, convenţiile sale literare schimbând pe alocuri faptele istorice.

Atunci când este lansată o carte, ulterior ecranizată cu succes de un iluzionist al Hollywood-ului, câteva problematici intervin în ecuație, mai ales dacă textul se recomandă a fi ficțiune, însă se bazează pe fapte reale. Existența a câțiva naziști care s-au opus sistemului lui Hitler nu a fost o temă singular abordată în literatură și, respectiv, cinematografie. Să ne reamintim Pianistul, ecranizarea biografiei muzicianului Wladyslaw Szpilman, semnată inițial de Jerzy Waldorff și lansată în 1946; fără ajutorul modic oferit de ofițerul Wilm Hosenfeld, Szpilman probabil nu ar mai fi ajuns un pianist atât de cunoscut, pe urma căruia Roman Polanski să fi realizat un film de Oscar.

Cu toate acestea, însă, există un amănunt important pe care orice iubitor de cultură trebuie, în opinia noastră, să îl aibă în vedere: oricât de emoționat și bine realizat ar fi un film sau un text literar, atâta timp cât pornește de la ceva ce a fost real, ar trebui consultat și un manual de istorie.

“Lista lui Schindler” în viziunea lui Steven Spielberg este ceea ce istoricii ar putea numi calomnie anti-germană, pentru că a expus imaginea negativă a Germaniei naziste, dusă însă la extrem. Subiectivismul poate fi cauza, întrucât Spielberg este evreu.

Privit exclusiv din punct de vedere istoric, nici textul literar al lui Keneally nu face rabat de la erori. De exemplu, în capitolul 33 el afirmă că, atunci când ruşii au ajuns la Lublin/ Majdanek, aceștia au descoperit secretul centrelor de exterminare – “cuptoare care conţin oase umane şi peste 500 de butoaie de Zyklon B. Ştiri privind acest aspect au fost publicate în întreaga lume, iar Himmler a fost dispus să promită aliaţilor că gazarea evreilor se va opri”.

De fapt, toate lagărele de concentrare naziste au avut mari facilităţi de incinerare, toate au ars oase umane şi au folosit Zyklon B ca agent de deratizare pentru uciderea păduchilor purtători de tifos. Dacă descoperirea ruşilor este o dovadă de exterminare, asta înseamnă că toate lagărele de concentrare au fost “lagăre de exterminare”. În plus, Heinrich Himmler nu a recunoscut niciodată aliaţilor ca germanii gazează evreii. De fapt, el a condamnat acuzaţia ca fiind propagandă pură.

Pe de altă parte, există anumite aspecte ale cărţii lui Keneally pe care Spielberg le-a omis în film. Autorul menţionează că Schindler ar fi lucrat pentru Rudolf Kastner, evreu de origine maghiară. Această informaţie nu va fi găsită şi în film, deoarece, în 1944, Kastner l-a ajutat pe Eichmann să deporteze sute de mii de evrei la Auschwitz, în schimbul unui favor pentru acoliţii săi sionişti. Cooperarea la nivel înalt între nazişti şi sionişti (despre care puteţi citi mai multe aici) a fost prea compromiţătoare pentru a fi inclusă în producţia pro-sionistă a lui Spielberg.

Deşi au existat ordine ale guvernului ca deţinuţii lagărelor de concentrare să nu fie brutalizaţi, lagărele în sine au variat de la conducere ireproşabilă, până la iad. Unii comandanţi precum Amon Goeth şi Karl Otto Koch au fost criminali cu parafă, pe când alţii de genul lui Hermann Pister au fost incoruptibili şi au supravegheat cât mai uman, pe cât le permiteau condiţiile din vremea războiului – Germania acelor vremuri era caracterizată de lipsa alimentelor şi medicamentelor.

Există câteva cazuri de încercări ale germanilor de a asigura condiţii umane în lagărele de concentrare. De exemplu, în 1943 judecătorul SS Konrad Morgen a fost desemnat să investigheze brutalitatea de la Buchenwald. Morgen a reuşit atât de bine corectarea condiţiilor de acolo, încât Himmler i-a acordat autoritate nelimitată de anchetă în lagăre. Următorul caz al lui Morgen au fost Krakau-Plassow şi comandantul său, Amon Goeth, personaj înrudit cu Lucifer în filmul lui Speilberg.

În film, toată investigaţia lui Morgen asupra lui Goeth a fost redusă la o scenă în care se face referire trecătoare la percheziţia actelor celui din urmă.

Amănuntul important pe care Steven Spielberg îl ascunde publicului larg, spre deosebire de carte, este arestul din 1944 al lui Goeth şi condamnarea acestuia pentru furt şi crimă în lagăre.

Spre sfârşitul filmului, lui Schindler îi este înmânat un inel de aur, gravat de evreii pe care i-a salvat, şi ni se spune că inscripţia este din Talmud – “Cel care salvează o singură viaţă, salvează întreaga lume.” Citatul este într-adevăr emoţionant, însă se pare că nu este ceea ce este stipulat în Talmud. Versul original spune “Oricine prezervă un suflet al lui Israel, Scriptura i-l atribuie lui, ca şi cum el ar fi prezervat o lume întreagă” (Tractate Sanhedrin 37a). Talmudul laudă numai prezervarea de vieţi evreieşti.

Pentru cei fascinaţi exclusiv de poveste, trebuie dat Cezarului ce-i al Cezarului – filmul și romanul omonim după care a fost realizat sunt două must-uri pe lista oricărui bookaholic cinefil. E greu privind strict artistic a spune care din cele două este mai bună – cartea a câştigat Booker Prize pentru ficţiune în 1982, iar filmul a luat 7 Oscaruri în 1993. Singura comparaţie pe care ne-am permis-o a fost cea cu istoria. Puse față în faţă, am putea spune că textul lui Keneally primeşte o sentinţă mai mică decât producţia lui Spielberg.

Nostalgia prevalând, însă, am ales să scriem aceste rânduri pe coloana sonoră a filmului, recomandare pe care v-o facem şi vouă.

4 comentarii
  1. AvatarFlo

    Mi se pare odios modul în care a murit Oskar Schindler după ce a salvat sute de oameni care mai apoi au ajuns antreprenori de succes și bogătași de primă mână. A murit în mizerie, el și soția sa beneficiind de o indemnizație de la statul Israelit reprezentată de o sumă infimă. Pe parcursul vieții el a încercat în repetate rânduri să-și deschidă o afacere și nu a reușit nimic, nici un evreu nu s-a oferit să-l ajute. Eu asta aș fi inclus între informațiile suplimentare de la sfârșitul filmului, alături de acei Schindlerjuden ducând pietre la mormântul său.

    Reply
  2. AvatarRA

    Nedreptatea şi suferinţa fac parte din realitatea condiţiei umane, iar cinematografia prezintă doar o fărâmă din ea…
    Realitatea istorică, separată în suferinţă la nivel individual, depăşeşte în cruzime orice închipuire cinematografică, mai mult sau mai puţin corectă istoric.

    Reply
  3. AvatarLaurentiu

    Cartea a fost ok, am citit-o cand eram in liceu. Filmul insa nu prea… Intr-adevar a fost emotionant, actorii pe masura etc etc dar dincolo de aspectele cinematografice, filmul este propaganda pura exprimata intr-un mod extrem. Ceea ce nu zice filmul este ca Hitler a facut si multe lucruri bune pentru Germania, ci insista pe cruzimea nazistilor. Ceea ce nu zice filmul este ca evreii salvati nu au miscat un deget pentru Schindler, acesta murind in mizerie si saracie.

    Inteleg ca evreii au trecut prin suferinte in timpul razboiului dar nu vad de ce ar trebui sa se insiste mereu pe asta si sa se victimizeze la nesfarsit.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *