Misterul mașinutelor chinezești este o colecţie de patruzeci de povestiri interconectate și tot atîtea episoade din viața unui (viitor) scriitor, nu neapărat cel care și-a pus numele pe copertă, dar nici foarte diferit de el. Patruzeci de povestiri care se pot citi asemenea unor capitole de roman și în care memoria și ficțiunea, nostalgia și suferința se completează reciproc pentru a forma un univers personal populat cu tot felul de creaturi, cînd blînde, cînd fioroase, cînd amuzante, cînd melancolice, cînd protectoare, cînd reci, cînd pur și simplu ciudate.
„Torturat, ca noi toţi, de un irepresibil sindrom Peter Pan, Florin Irimia porneşte, în Misterul maşinuţelor chinezeşti, în căutarea propriilor «à côté de chez…». Adică îşi retrăieşte, scriind, propria copilărie petrecută în decorul sordid al ultimului deceniu comunist, transmutînd viaţa imediată a copilului într-o introspecţie de multe ori dureroasă.
Căci nu atît mulţimea de întîmplări comice şi de «faze», cum ar spune Ovidiu Verdeş, pe care autorul şi le aminteşte, povestindu-le cu un talent şi o plăcere evidente, sînt partea cea mai intensă a cărţii, ci căutarea obsedantă a vechilor traume, a crăpăturilor din porţelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atîta vreme refulate, prin care autorul îşi citeşte, ca-n liniile din palmă, viaţa actuală. Florin Irimia nu caută copilul pierdut, copilăria pierdută, ci, prin ele, se caută pe sine însuşi. În acest proces, ficţionalizarea, mergînd pînă la construirea amintirilor-paravan şi la modelarea întîmplărilor în sens estetic, este uneori evidentă şi necesară: un coşmar străvechi, cu mama care-şi decapitează fiul, e retrăit în realitate odată cu moartea tragică a acesteia. O întîmplare de o mare cruzime, cea a descoperirii de către copil a jucăriilor care nu erau pentru el, îl aduce-n lumină pe tată, marele histrion al cărţii, cel care schimbă măşti şi femei ca un prestidigitator. Ei sînt cu adevărat eroii «misterelor» lui Florin Irimia, drama divorţului părinţilor (mai curînd pusă-n scenă decît cu adevărat rememorată) e adevărata miză, de o tristeţe de multe ori insuportabilă, a cărţii sale.
Dincolo de toate acestea, povestirile din volum respiră o ingenuitate, o naturaleţe, o lipsă de fasoane literare care mie mi-au amintit de cărţile lui Cezar Paul-Bădescu şi mi-au plăcut mult. Sper să placă şi cititorilor.” (Mircea Cărtărescu)
„Misterul maşinuţelor chinezeşti”, de Florin Irimia – fragment
Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
224 p.
Nu-mi amintesc nimic din ziua în care părinţii mei au divorţat. Nu-mi amintesc dacă era iarnă sau vară sau, aşa cum ar face o femeie, cu ce anume eram îmbrăcat. Dacă s-a întâmplat primăvara, atunci probabil că afară era călduţ şi din copaci răzbăteau primele triluri de păsări. Trebuie să mă fi dus dimineaţa la şcoală, trebuie să mă fi întors acasă la prânz, dezblehuiat ca de obicei, cu ghiozdanul prea greu, atârnând într-o parte din cauza unei bretele rupte, doar cu o cataramă închisă, cealaltă lovind bălălău în metalul încuietorii. Pe drum trebuie să mă fi oprit să-mi iau un baton sau o „japoneză“, deşi peste doar o oră urma oricum să mănânc. Trebuie că aveam părul tuns scurt, deşi mie mi-ar fi plăcut să-l port cât mai lung. Trebuie că uniforma îmi era şifonată, cămaşa ieşită din pantaloni, iar pantalonii murdari, poate chiar rupţi de la căzătura din pauza mare, când alergasem ca nebunul ca să intru primul în şcoală, dar mă împiedicasem şi căzusem, sau poate îmi pusese Angelo piedică, cu fazele lui de doi bani. Trebuie să mă fi smiorcăit sau, dacă de faţă era şi Corina, iubita mea secretă din clasa a IV-a, trebuie să mă fi abţinut. Dacă era joi, trebuie ca după ore să mă fi dus acasă la Ionuţ, care avea o grămadă de jucării primite de la rudele lui din Germania, atât de multe, încât nu reuşeam niciodată să mă joc cu fiecare. Uneori îi mai dispărea câte un soldăţel sau o maşinuţă metalică, dar întotdeauna aveam grijă să le aleg pe cele de care deja se plictisise. Trebuie că atunci când am ajuns, într-un sfârşit, la bunici, să fi bătut, în loc să sun la uşă, ca să nu-l trezesc pe bunicul, care dormea la ora aceea. Întotdeauna dormea la prânz, întotdeauna sforăia când dormea, pentru că avea polipi. Nu ştiu cum l-a putut îndura bunica toată viaţa, cum nici nu vreau să ştiu cât de tăcute trebuie să-i fi părut nopţile după ce a murit. Trebuie că atunci când m-a văzut să-mi fi spus: „Vai, ce murdar eşti, du-te şi te spală pe mâini şi ai grijă să nu faci gălăgie, că doarme Emil“ – întotdeauna îi spunea pe numele mic, nu „bunicu’“ sau „bunică-tu“, trebuie că l-a iubit mult, ani buni după ce rămăsese singură şi tot îl mai visa noaptea, deşi spre sfârşitul vieţii îl uitase de tot, se uita la poze cu el şi nu mai ştia la cine se uită –, iar eu m-am îndreptat pe vârfurile picioarelor înspre baie, ultima încăpere din apartamentul-vagon unde am zăbovit mai mult decât ar fi fost necesar, înăuntru era cald şi bătea o lumină plăcută şi mirosea tot timpul frumos şi-mi plăcea să tot deschid şi să închid uşiţa de la dulăpiorul lor cu medicamente, făcea un clic aparte, ca un plescăit metalic, pe care-l aud şi acum în minte. Apoi îmi făceam de lucru cu aparatul de ras al bunicului, un Gillette antic, dar care funcţiona perfect atât timp cât îi schimbai periodic lamele, lame pe care bunicul nu le arunca, avea un fel de colecţie, Astor, Gillette, Sputnik, poate că de la el am moştenit pasiunea pentru colecţii (cutii de chibrituri, capace de bere şi suc, pachete de ţigări, creioane, surprize de la gume, săpunuri de hotel, ca să nu mai zic de monede şi de timbre), căci ai mei nu-mi amintesc să fi colecţionat nimic altceva în afară de ani de frustrare şi amăreală, aşa că aveam ce face, nu mă plictiseam.
Despre Florin Irimia
Florin Irimia (n. 1976, Iaşi), lector doctor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Semnează cronici literare începînd cu anul 2001 în calitate de colaborator al revistelor Observator cultural, Noua literatură, Dilemateca, România literară, Timpul şi Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele Familia, Timpul, Zona literară, precum şi în Ziarul de Iaşi. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele O fereastră întunecată (2012) şi Cîteva lucruri despre tine (2014).
