„Un personaj memorabil acest Ian-Omar. Naraţiunea se dezvoltă insinuînd că locul lui nu e de fapt nicăieri pe acest pămînt, că patria lui şi a noastră, a celor care îi citim povestea, este în altă parte. Insinuarea alunecă spre revelaţie, graţie bolilor noastre, ale părinţilor şi bunicilor şi totodată graţie istoriei. O revelaţie potenţată de un talent poetic de excepţie… Cum se întîmplă de regulă în romanele atinse de harul vizionarismului, această istorie personală tinde să dea seamă de istoria unei întregi generaţii.” (Radu Aldulescu)
„Dan Ciupureanu «explodează» cu un bildungsroman à rebours: autoficţiune crudă, nu doar lipsită de concesii pentru amorul propriu al naratorului, ci chiar înclinată spre un anumit masochism, susţinută de un ritm care îţi taie respiraţia, poetică, însă cu un simţ al grotescului ce trimite, păstrînd proporţiile, la tribulaţiile lui Ferdinand din Moarte pe credit, cu o tuşă de candoare salingeriană şi, pe alocuri, cu o încrîncenare à la Eddy Bellegueule, din fericire fără urmă de inflamare ideologică şi resentimentară. Toate acestea, punctate de flashuri psihotice care te duc cu gîndul la Recviem pentru un vis. Omar şi diavolii are o autenticitate de brut art, fiind abia în ultimă instanţă şi retroactiv un pariu cu literatura. Un pariu cîştigat miraculos.” (O. Nimigean)
„Omar şi diavolii”, de Dan Ciupureanu – fragment
Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
160 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
De‑o săptămână mâncăm parizer şi ouă prăjite. Tata nu m‑a mai trimis să duc gunoiul – l‑am dus singur. În casă e dezordine, nimeni nu pune mâna pe nimic. Tata doarme pe fotoliu la televizor, eu adorm pe celălalt fotoliu – când mă trezeşte, îi răspund că nu dormeam. La şcoală mi‑au descoperit păduchi. Învăţătoarea m‑a dus la frizer şi m‑a tuns la chelie. Alerg de dimineaţa până seara, un vecin mi‑a zis că nu m‑a văzut niciodată mergând. Marius îi fură lui tata bani din buzunare în timp ce doarme – doarme cu salariul în buzunar, pentru că îl găsim oriunde l‑ar ascunde – şi îmi dă şi mie puţin, cât să fiu mulţumit, ca să nu‑l pârăsc. Prietenii lui Marius, punkiştii, vin aproape în fiecare seară la noi, tata le citeşte din poeziile lui şi ei sunt entuziasmaţi, îi zic lui Marius că are cel mai cool tată din lume, beau şi ascultă muzică punk până spre dimineaţă – adorm cu greu, mă duc la şcoală năuc, câteodată nu mă mai trezesc şi rămân acasă. Imaginile din geam sunt disipate de viteza trenului, pomii şi casele de pe marginea căii ferate sunt parcă aspirate de‑o pâlnie. Îmi amintesc întâmplarea mamei. Imediat după ce‑au dat‑o afară de la fabrică, într‑o noapte, a deschis ochii şi a rămas împietrită – o siluetă luminoasă o privea de pe marginea patului –, nu i‑a fost frică, nu a putut mişca niciun muşchi, nu a putut scoate niciun sunet, abia după ce silueta a dispărut l‑a trezit pe tata să‑i spună – Mi‑a zis că era Isus Hristos. E prima oară când tata mă ia cu el la Poiana Mare să o vizităm. Tu eşti alesul lui Dumnezeu, cel care vede boala în oameni, îmi zice un bărbat fără dinţii din faţă în curtea spitalului. Intrăm în clădire – o femeie se dă cu capul de zid şi urlă, alţii îşi târăsc papucii pe gresie ca nişte zombi. Urcăm la etajul unu. Mama e în pat, ascultă Copilul Minune cu colega ei de cameră. Auzi, mamă, ce zice? „De pe casetele multe ne‑am luat telemobile“, şi râde în hohote. Pe urmă se enervează. Eram băieţi graşi pe care‑i face ăsta porci de draci. Şi tu, porc de cocimoreni, ce stai pe creierul meu, că tu mi‑ai făcut insuficienţă corticală, suflând valuri de oameni pe el! Pe urmă se uită la mine şi‑i dau lacrimile. Dibeht al meu e pruncul şi uit mereu că e pruncul lui Dumnezeu, mamă. Şi am visat că Doamne e doar o bucată de carne, mamă, şi visam că‑i beau sângele şi‑i mănânc carnea şi i‑a mâncat‑o Dumnezeu la al meu, la capul meu, şi v‑am născut din capul meu, mamă. Viaţa e ca un vagon ce trecu prin gând şi omul îşi schimbă părerile ca pe haine. Pe urmă iar se enervează şi strigă, face spume la gură. Mănâncă oameni! Şi‑n nouăştrei îl maimuţăreau pe Dumnezeu! Şi spuse Îngerul Vuzitr că n‑au ce auzi la un gând! Isus Hristos trebuie să moară la Înălţare, că n‑are ce sta al meu, că învie şi moare! Apoi continuă liniştită, uitându‑se la perete. Am făcut cuiva un pulover care a evaporat clădirile în care se vedeau cu oameni, că Isus Hristos spune că lumea cealaltă e aceeaşi cu lumea asta. În nouăştrei primeam răul de Dumnezeu şi cântam „Na, că te‑am scuipat din gura mea!“ şi scuipam numai pătlăgele într‑un borcan. Isus Hristos a spus „Înjuri pe nebuni în infern!“ şi i‑am evaporat îngerului plămânii. Apoi se uită brusc la mine. Mai vezi? ! Mai auzi, mamă? ! Îmi fixez privirea în pământ şi mişc din cap că nu, ruşinat. Eu văd şi aud, de la Dumnezeu. Lasă, fă, că auzi şi de la draci, adaugă cealaltă şi râd amândouă în hohote.
Când eram foarte mic, am fost cu tata la Poiana Braşov – era soare –, stăteam întinşi pe iarbă la poalele Tâmpei, dintr‑odată a început să se zvârcolească, să facă spume la gură mai bine de un minut, apoi a rămas întins – horcăia printre muci şi spumele de la gură. S‑a ridicat şi m‑a întrebat: Tu cine eşti?! Apoi m‑a recunoscut, însă nu auzise niciodată de Poiana Braşov.
Despre Dan Ciupureanu
Dan Ciupureanu (n. 1983, Craiova) a cîştigat concursul de debut al Editurii Vinea, în 2014, cu volumul Efectul calmantelor, pentru care a primit Premiul pentru debut în poezie al revistei Tiuk!. În 2015 a publicat volumul de poezii Liderul grupei mici de la grădiniţa de stat nr. 2, nominalizat pentru premiile Artgothica. În 2016 îi apare în Franţa Les jeux paralympiques, poeme, în traducerea Carinei Nedov. A publicat în numeroase reviste literare din România, Germania şi Franţa poezie, teatru şi proză scurtă. Locuieşte în Franţa.
