În romanul Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Ciprian Măceşaru a creat o Românie miniaturală. Tarele unei întregi societăţi se regăsesc concentrate în lumea fictivei comune Strâmbeni. Întîmplări dintre cele mai diverse şi mai colorate, pline de personaje viguroase animă viaţa localnicilor. E o carte cu foarte mult umor (a se citi: haz de necaz), scrisă alert şi poetic, cu uşoare alunecări în fantastic, construită după modelul unui puzzle, chiar dacă unele episoade nu comunică cu celelalte decît prin apartenenţa la aceeaşi realitate socială. Finalul dur aruncă asupra cititorului umbra unei ameninţări, (încă) o dovadă că joaca autorului e susţinută de o miză ridicată. Un roman electrizant, cu dialoguri şi poveşti memorabile.
„Strâmbeniul lui Măceşaru reprezintă o comunitate speculară, fascinantă, adictivă şi improbabilă, avînd ceva mitic şi totodată profund autentic, de parcă marginalii optzeciştilor ar fi inundat pe neaşteptate Macondo. Iar această lume străluceşte hipnotic, cu voluptate şi minuţie, între paginile romanului, înainte să fie aneantizată prin acel soi de mecanism impersonal care e arma milenară a destinului.” (Doru Căstăian)
„Metonimie a României de azi, Republica Strâmbeni se lăfăie cinic şi bufon într-o veselie iresponsabilă, de carnaval pestriţ, cu Păcală parşivi şi Tîndală furibunzi, cînd fals abulic şi ludic agresiv, cînd agresiv animalic, schimonosit ca fizionomiile Capriciilor lui Goya. Dezosare morală şi dezarticulare socială. Prostie fudul-ţîfnoasă, aparent inofensivă, dar perversă în fond şi sîngeroasă la o adică. (Supra)realism grotesc, anarhie jalnic-feerică, debusolare haioasă la început, dar cu efecte criminale pe drum şi răzbunări atroce în final. În fine, într-o lume de-a-ndoaselea, unde să alergi liber cu bicicleta, dacă nu în cimitir? Numai că, atenţie, nu printre, ci pe sub alei şi morminte!” (Dan C. Mihăilescu)
„Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”, de Ciprian Măceșaru – fragment
Colecție: Proză
Editura Cartea Românească
144 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
După trei zile, când în sfârșit au încetat ploile, localnicii au văzut ruinele: o podea înconjurată de câteva cioturi de zid. Poate că nu ar fi acordat prea multă importanță evenimentului, dar pardoseala de vreo 50 de metri pătrați era de fapt un mozaic cu motive florale pe margini, cu un porumbel alb în mijloc, în jurul căruia femei și bărbați aproape goi păreau să danseze. Vestea s-a răspândit rapid în Strâmbeni și până seara n-a mai rămas nimic din mozaic. Aproape s-au bătut pe bucățelele colorate care îl formau. Le-au scos cu ce au putut, cu dălți și cuțite, cu răngi, cu lopeți, a luat fiecare cât a apucat.
— Bă, asta e din timpul regelui. A fost vreun cuibușor de nebunii al burghejilor și l-au dărâmat comuniștii. Nu vezi că e cu oameni despuiați. Poate venea aici chiar regele Carol al II-lea, că ăla a fost mare curvar, a zis unul.
Cei rămași pe drumuri, adunați în tabăra pentru sinistrați, au protestat, voiau alte locuințe.
— De ce v-ați făcut casele lângă apă?! Nu v-a dat nimeni voie. Aveți răbdare! li s-a spus.
Lumea a luat foc:
— Ce răbdare, domnule! Noi vrem case acum!
Când Guvernul a decis în sfârșit să fie construite locuințe pentru sinistrați, cei care locuiau în case amărâte au ridicat indignați o sprânceană:
— Da’ ce, noi suntem mai proști?!
S-au adunat în fața primăriei să-i ceară socoteală lui Balaban. Primarul, ieșit în balconul străjuit de două steaguri, unul al României, celălalt al Uniunii Europene, le-a spus:
— Măi oameni buni, cum să vă dea Guvernu’ case dacă voi deja aveți?!
Dar nu îi putea lămuri.
— Ce au făcut, mă, ăia pentru țară de primesc case gratis?! Ce au făcut și noi n-am făcut?! Noi nu suntem români, noi nu muncim?!
Lucrurile au stat cum au stat o vreme, dar când a demarat construcția caselor, nemulțumiții au iscat o mică revoluție.
— Case pentru toți! Case pentru toți! au scandat în fața primăriei.
Balaban a fost atacat cu ouă stricate și n-a mai îndrăznit să iasă în balcon. Ghiță, polițistul, a făcut ce-a putut, dar total ineficient. Abia întoarcerea jandarmilor a restabilit ordinea. Odată cu jandarmii au venit și niște arheologi de la București. Răsuflase povestea cu mozaicul. Localnicii puseseră piesele mozaicului pe pereții băilor, acolo unde existau, pe podeaua bucătăriilor, în dormitoare… Cei care reușiseră să obțină bucăți din el se simțeau acum mai cu moț. Mulți îi invidiau, ajunseseră prea târziu la locul alunecării de teren care dezvăluise ceea ce ulterior arheologii au afirmat că fusese un mozaic roman.
Despre Ciprian Măceșaru
M-am născut pe 7 septembrie 1976. Primele cărţi preferate: Povestea Califului Barză de Wilhelm Hauff şi basme de Ispirescu şi Slavici. Ceva mai tîrziu, Cartea zidarului (în ea am descoperit, pitite de tata, două poze cu femei dezbrăcate). Am învăţat să cînt la tobe. Desenam frumos, scriam poezii, ţineam un jurnal. Am fugit de la Cîmpina la Bucureşti.
M-am însurat cu Cristina şi am devenit tatăl lui Matei. Am publicat mai multe cărţi de poezie, două microromane înrudite, un jurnal cultural, un dialog epistolar (Despre nerăbdarea de a fi răbdător, împreună cu Dan C. Mihăilescu), un experiment istorico-poetic (Trei sute de ceauşeşti liliputani, împreună cu Vladimir Tismăneanu), o carte pentru copii, pentru care am realizat şi ilustraţiile. Irlandeza Gráinne Mulvey a compus muzică pe versurile mele. Am scris libretul operei de cameră În trup (de Diana Rotaru). Mi-a fost tradusă poezia pe ici, pe colo. Am fost inclus în antologii româneşti şi străine. Revista Tiuk! mi-a acordat un premiu pentru romanul Portbagaj.
