Când am mers la freshul literar de sâmbătă, 25 februarie, din Club A, la întâlnirea cu Adina Diniţoiu (autoarea cărţii „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii”) şi cu pictorul Vasile Mureşan-Murivale (alături de un cristian, Andreea Răsuceanu şi Cezar Gheorghe), m-am dus în special din curiozitatea de a vedea ce înseamnă să stai de vorbă cu un personaj – supremă încălcare a oricărei graniţe în literatură, minunat joc între realitate şi ficţiune. Murivale nu este doar un personaj dintr-o proză a lui Nedelciu, ci şi un excelent povestitor (şi puţini sunt oamenii care au un asemenea talent), un adevărat personaj şi în realitate, rememorând ca şi cum ar fi fost ieri momentul când, aflat la Bistriţa la o întâlnire literară, Nedelciu îl aude povestind despre peripeţiile prin care a trecut pentru a reuşi să ajungă la înmormântarea lui Nichita Stănescu, şi îi cere permisiunea să transpună acest eveniment într-o secvenţă literară. Acest moment avea să devină nucleul scrierii „Probleme cu identitatea (variaţiuni în căutarea temei)” (din volumul de proză scurtă „Şi ieri va fi o zi”, 1989), prilej pentru Nedelciu de a se juca cu vocile narative şi de a contrui o schemă postmodernă: nu se mulţumeşte cu personajul Murivale, ci vrea şi perspectiva lui Murivale însuşi, aşa că ultima „variaţiune” este chiar relatarea pictorului.

Nedelciu scria întotdeauna cu gândul la cititorul său, la cel real, nu la cel ideal, şi, explică Adina, „procedeele textuale folosite anterior pentru a-l solicita intelectual, a-l deconcerta, a-i provoca lectura activă sunt înlocuite aici, în acelaşi scop, cu textul cu variante şi confruntarea deschisă a literarului/ficţionalului cu realul. Personajul Murivale e confruntat cu tizul său real, aşa cum personajul cu numele Mircea Nedelciu împrumuta numele real al scriitorului”.

Dar discuţia nu s-a limitat la o simplă rememorare şi la ascultarea unei înregistrări cu o proză citită de Nedelciu însuşi, „Marie-France în Piaţa Libertăţii (transmisiune directă)”, ci a trecut într-un registru mai grav: de ce s-a diluat atât de mult publicul de literatură după ’89, când nu a mai existat nicio constrângere? Pe vremea lui Nedelciu, literatura era cu adevărat un mijloc de supravieţuire (intelectuală, spirituală).

Scriitorii se străduiau să găsească un echilibru (adesea fragil) între normele ce trebuiau îndeplinite pentru a trece de cenzură şi păstrarea onestităţii creatoare; publicul, la rândul lui, se bucura când reuşea să identifice câte o „şopârlă” în cărţile ce trecuseră de cenzură. Chiar şi în acest fel, se stabilea o neaşteptat de strânsă legătură între autor şi cititor.

Procurarea cărţilor „interzise”, obţinute pe sub mână, era şi ea o victorie în demersul câştigării unei anume libertăţi. După Revoluţie, probabil că brusca eliberare de constrângerile anterioare a dus, de fapt, la dărâmarea acelei punţi între autor şi public. Literatura, liberă acum să exploreze zone înainte interzise, se îndepărta însă de cititor, la rândul lui purtat de alte valuri.

Dar oare să se fi produs o ruptură atât de profundă între literatură şi public, încât, aşa cum remarca şi Murivale, nici măcar un coleg de generaţie cu Nedelciu să nu fie interesat de una dintre rarele întâlniri despre acest scriitor din ultimii ani? Am crezut că aveam să asist la o dezbatere despre un autor căzut destul de mult în uitare (deşi figurează în unele manuale de liceu, ştim cu toţii că a fi prezent în „canon” nu este o garanţie a vizibilităţii), dar discuţia s-a axat mai degrabă asupra modului de raportare la literatură, în prezent.

În plină dictatură, literatura avea un rol pe care acum nu mai poate să-l atingă. Fără patetisme sau lamentări, s-a ridicat problema de ce literatura (română) nu reuşeşte să se apropie de public aşa cum ar putea să o facă într-un sistem în care nu mai e nevoie să strecori nicio „şopârlă”. Primul lucru care îmi vine în minte e faptul că, paradoxal, mare parte din literatura română de după ’89 pare că şi-a instituit propria sa cenzură. Tematica legată de comunism (a arăta câte traume a provocat sistemul) a devenit parcă o condiţie a succesului. Nici nu îmi mai dau seama dacă e vorba despre nevoia de a transpune din cât mai multe perspective o experienţă traumatizantă sau despre a-ţi asigura o şansă în plus la a fi tradus şi la a participa la festivaluri internaţionale. Întrebarea cu care am plecat de la dezbatere a fost: oare de ce găseşti mai mult experiment literar la Nedelciu, în plină dictatură, decât la mulţi dintre scriitorii de acum?

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *