„Am încercat să fug de viaţă, dar viaţa era înlăuntrul meu şi nu-i permitea fericirii s-o înlocuiască” – este fraza care mi s-a părut că descrie cel mai bine întreg dramatismul spectacolului regizat de Yuri Kordonsky la Bulandra, Îngropaţi-mă pe după plintă. Este o frază mai cutremurătoare decât toate blestemele pe care personajul Marianei Mihuţ le proferează, mai crudă decât vorbele lipsite de iubire pe care o mamă i le aruncă fiicei sale, şi asta pentru că descrie iadul în care se zbate un băiat de nouă ani, forţat, de către o bunică în care pare să nu mai existe niciun dram de umanitate, să stea departe de mama lui.

Îngropaţi-mă pe după plintă are la bază un roman (la vremea lui, în 2003, un bestseller) al scriitorului rus Pavel Sanaev şi este povestea (cu tentă autobiografică) a lui Saşa, un băieţel de nouă ani, crescut de bunicii din partea mamei, captivi ai unui trecut în care războiul şi moartea au lăsat urme de nevindecat. Ambii par dezumanizaţi, fiecare în felul său: bunica (Mariana Mihuţ) din pricina morţii primului ei copil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, moment din care devine incapabilă să mai iubească pe cineva (pentru că ceea ce manifestă faţă de nepotul ei nu e în niciun caz iubire), iar bunicul (Claudiu Stănescu), un fost actor, strivit de o viaţă rutinată şi marcată de accesele de nebunie ale soţiei (pe care o şi internase, la un moment în dat, într-un spital de boli nervoase).

Spectacolul, într-o alternare trecut-prezent aşa cum am mai văzut, de pildă, în Miriam W. al lui Afrim, prezintă, din perspectiva lui Saşa adultul, întors în casa bunicilor, momente care i-au marcat copilăria şi de care îşi aduce aminte parcă cu aceeaşi neputinţă de altădată.

Iniţial, am fost surprinsă când am auzit că Marian Râlea nu o să fie doar vocea naratorială, ci o să joace şi rolul lui Saşa copilul, dar probabil că nu s-ar fi putut o alegere mai potrivită: actorul reuşeşte să contureze ideal situaţiile în care este pus copilul, transpunând, cu o notă de dramatism şi sensibilitate, atmosfera inumană din casa bunicilor: bunica nu îl scoate din „idiot”, pe mama lui o numeşte „Ciumiţa” şi încearcă să-l facă să-o urască băgându-i în cap ideea că aceasta l-a schimbat pentru un pitic-vampir (adică pentru actualul ei iubit), nu încetează să-i amintească de faptul că e o povară pentru ea, fiind atât de bolnăvicios (evident, nu e nici pe departe atât de bolnav pe cât se vaită ea), şi că fără ea ar muri; bunicul, deşi aparent supus soţiei şi părând că-i suportă nebuniile doar pentru a nu o supăra, îşi dezvăluie şi el, spre final, o latură crudă şi violentă.

În plus, rolul unui copil jucat de un adult simbolizează şi mai pregnant monstruozitatea de care se fac vinovaţi bunicii: de a-i răpi unui copil, în numele unei aşa-zise iubiri, copilăria şi chiar dorinţa de a mai trăi. Interesant mi se pare şi faptul că rememorarea pare a fi „neutră”, personajul nu imprimă o anume direcţie de interpretare, ci lasă spectatorul să judece singur, să aleagă pe cine să placă şi pe cine nu.

Ca într-o tragedie antică, bunica, disperată atunci când fiica ei (Andreea Bibiri, în rolul unei femei aparent slabe, de fapt şi ea o victimă a aceleiaşi personalităţi strivitoare care îi distruge copilăria lui Saşa, dar care dovedeşte o surprinzătoare forţă interioară) îşi „răpeşte” copilul, începe să profereze blesteme, ghemuită pe treptele de la casa fiicei, doar-doar o îndupleca-o să-i înapoieze nepotul. Foarte bine dozată tensiunea: pe tot parcursul monologului Marianei Mihuţ, te aştepţi ca fiica să cedeze din clipă în clipă şi să-i deschidă uşa. Nejustificat de lung mi s-a părut însă acest monolog: aproape o oră, pentru a arăta ceea ce oricum spectacolul reuşise să transmită – că „dragostea” bunicii faţă de nepot nu e nicidecum firească, ci depăşeşte linia patologicului. Iar Mariana Mihuţ nici nu ar avea nevoie de o oră pentru a lăsa impresia unei Medee în care numai nebunia şi furia par a mai trăi.

E imposibil să nu empatizezi măcar cu ceva din acest spectacol: cu suferinţa copilului, cu derapajul emoţional şi mental al bunicii, cu neputinţa mamei etc. Totuşi, m-a uimit cât de mare a fost simpatia publicului faţă de bunică. Nu o înţeleg pentru că nu mi se pare că bunica acţionează orbită de „iubire”, iar faptul că este strivită de Istorie nu mi se pare nici el un argument: atâţia oameni au trecut prin experienţe şi mai traumatizante, dar nu au ajuns, la rândul lor, nişte monştri.

Iar aici e vorba, totuşi, despre un personaj ce determină o mutaţie de neiertat în conştiinţa unui copil: un copil care ajunge să-şi dorească să moară şi pentru care moartea echivalează cu fericirea, căci poate în moarte nu ar mai fi despărţit de mamă. A fi îngropat pe după plinta casei mamei, pentru a-şi petrece eternitatea cu ea, devine cea mai arzătoare dorinţă a copilului. (Dacă ar fi să analizez dintr-o altă perspectivă, aş putea spune că bunica simbolizează chiar istoria din perioada comunistă, care îşi striveşte fără milă victimele, dar nu vreau să dau în suprainterpretare.)

Spectacolul nu cred că ar trebui doar să stârnească milă faţă de un personaj sau altul, ci şi să ridice o problemă mai delicată: ar trebui să fim mai îngăduitori cu monştrii din familie doar pentru că ne sunt rude?

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. Ioana Lazar

    Cred ca de fapt realitatea este ca suntem mai ingaduitori cu monstrii din “familie” (am pus intre ghirimele pentru ca poate include orice grup de apartenenta, inclusiv tara insasi) pur si simplu pentru ca, tocmai datorita faptului ca provenim din aceeasi famile, purtam o parte din acea monstruozitate inauntrul nostru… Nu cu ei suntem mai ingaduitori, ci cu noi insine…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *