”Cum o să trăim” este o antologie de povestiri, nu un roman. Treaba asta, în sine, este dezamăgitoare. Pare să afecteze seriozitatea cărții, făcând autorul să pară doar un novice care bate la porțile Literaturii și nu un scriitor instalat în siguranță dincolo de ele. (proza Ficțiune, p. 69)
Prima mea întâlnire cu Alice Munro datează de mai bine de un an, pe vremea când, în România, puțini auziseră de ea – de altfel, și eu am dat de cartea aceasta, Prea multă fericire (Editura Litera, 2011, 2013, traducere de Ioana Opaiț), pur întâmplător, citisem un material despre scriitorii de proză scurtă și cursă lungă și mi-a făcut cu ochiul autoarea canadiană. Partea bună când ai o memorie ce șterge, în câteva săptămâni, detaliile unei cărți este că, la recitire, te bucuri de surpriza (re)descoperirii.
Când am aflat că Alice Munro a luat Premiul Nobel pentru Literatură* mi-am zis că trebuie s-o recitesc – nu puteam să-mi aduc aminte niciuna dintre cele 10 proze scurte pe care le citisem cu (relativ) puțin timp în urmă. De data asta mi-am cumpărat volumul (prima dată îl împrumutasem), scos deja în ediția a doua (primul tiraj s-a epuizat imediat după anunțarea Nobelului, dovadă că distincția asta încă funcționează pentru marketing).
Până când editorii noștri se gândesc să publice o nouă traducere din cele paisprezece volume de proză scurtă de-ale lui Alice Munro, ne rămâne să ne uităm cu atenție la cel pe care-l avem.
Prea multă fericire strânge, între coperțile sale și în cele 384 de pagini, zece povestiri, una mai faină decât cealaltă: Dimensiuni – povestea unei femei simple care încearcă să treacă peste o tragedie cu iz de ”știrile de la ora 5” (soțul ei i-a omorât pe cei trei copii ai lor); Ficțiune – Joyce este căsătorită cu Jon, sunt fericiți în intimitatea lor, dar, curând, el se îndrăgostește de ucenica lui; Joyce descoperă, ceva ani după aceea, recăsătorită a treia oară, că o felie din viața ei era cuprinsă într-o povestire; Pe culmea Wenlock – o tânără studentă este pusă într-o situație ciudată: trebuie să cineze și să citească goală în fața unui bărbat îmbrăcat; Râpe-adânci – un accident în copilărie transformă pentru totdeauna viața unui băiețel, Kent, dar și pe cea a mamei sale; Radicali liberi – când soțul abia ți-a murit și tu, femeie în vârstă, ai cancer, e cam greu să mai fi surprinsă; nu și dacă întâlnești un criminal care vrea să-ți reducă speranța de viață pe loc; Chipul – un chip bărbătesc marcat de un defect fizic din naștere, discriminarea care survine odată cu acest lucru și puterea imitației – fata care se mutilează pentru a arăta ca prietenul ei cel mai bun din copilărie; Unele femei – un bărbat răpus la pat de leucemie este înconjurat de trei femei: mama sa vitregă, o doamnă severă, soția iubitoare și plină de răbdare și o maseuză veselă, aparent dispusă să îi aducă câteva clipe de plăcere muribundului; toate jocurile de putere și iubire sunt văzute prin ochii unei fetițe de 13 ani care este angajată să-l îngrijească pe bărbat când soția nu-i acasă; Joacă de copii – Marlene și Charlene, două fetițe cu înfățișări și nume asemănătoare comit, într-o tabără, o crimă ce le va măcina conștiința pentru tot restul vieții; Lemn – un cuplu, Roy și Lea, locuiește în preajma unei păduri, fericiți și-n armonie; echilibrul căsniciei va fi schimbat curând de depresia ei și obsesia lui pentru lemn; Prea multă fericire – o povestire inspirată din viața reală a Sofiei Kovalevski, prima femeie matematician din lume care și-a obținut doctoratul; în proză, ea este și scriitoare și se bucură de un destin nemaiîntânit în epoca respectivă (secolul XIX).
Din cele câteva cuvinte pe care le-am spus despre fiecare proză se observă, din start, că volumul este cât se poate de divers pe partea tematică. Avem, însă, câteva puncte care unesc povestirile: în prim plan sunt femeile, protagoniste aparent banale, ușor identificabile, dar care ascund, în viața și experiența lor, câte o încercare, un secret, o suferință profundă. Apoi, oricât de zdruncinat este universul lor, ele își continuă, într-un fel sau altul, viața, încearcă să răzbată, în căutarea fericirii.
La nivel stilistic, în Prea multă fericire Alice Munro este excepțională: nu folosește descrieri ample și obositoare, nu face înflorituri din condei, ci se exprimă scurt, clar, simplu, concis; trece de la un timp la altul (o pendulare continuă între prezent-trecut, trecut-prezent) cu o lejeritate uimitoare – flashback-urile, de exemplu, sunt construite uneori în același paragraf și nici nu le simți, îți dai seama la sfârșit că te-a purtat prin spațiu și timp; concentrează, pe 20-30 de pagini, povești urmărite de-a lungul câtorva zeci de ani, adevărate experiențe de viață condensate – ca un sirop concentrat peste care adaugi tu, cititorul, propria ta perspectivă asupra lucrurilor.
De altfel, forța narativă, frumusețea stilului lui Alice Munro în Prea multă fericire, derivă și de aici: nu este o scriitoare moralizatoare, nu încarcă personajele negative cu judecată asupra faptelor lor, dimpotrivă, pare că încearcă să le înțeleagă și să arate mecanismele care le-au condus spre a lua o decizie sau alta, spre a se afla într-o ipostază anume – iată, de exemplu, proza Radicali liberi în care o bătrână văduvă primește în casă un bărbat care se dovedește a fi un criminal fugar pe care ajungi să-l compătimești după ce-și spune povestea. Iar finalul, când bătrânei îi bate la ușă un polițist anunțând-o că i-a fost furată mașina de respectivul inculpat, care a murit într-un accident, te lasă fără grai. Dihotomia bine-rău se dizolvă.
Recitind-o pe Alice Munro în Prea multă fericire mi-am dat seama că poveștile ei sunt ca cele ale unei bunici la gura sobei. O naturalețe aparte și un talent fantastic în a da personajelor viață în câteva fraze. În plus, acum (de când am citit a doua oară) îmi este clar că scriitoarea știe, în momentul în care începe să scrie o proză, tot ceea ce vrea să spună – tocmai pentru că frazele ei de început sunt puternice și rezonează cu restul poveștii care se încheie rotund.
Prea multă fericire este un volum exemplar pentru proza care tratează universul domestic, intimitatea familiei și a relațiilor de rudenie, de prietenie și de cuplu. Dintr-o zonă banală, obișnuită, dintr-un unghi pe care nu l-ai crede izvor literar, se scot la supravață drame, întâmplări șocante, năucitoare, complexe, lupte cu sinele nostru. Nu este una dintre “acele” cărți despre fericire.
În afara povestirii care dă titlu volumului, Prea multă fericire, restul sunt plasate în contemporan. Și nu mă hazardez să afirm că toate sunt minunate. De citit și recitit, contemplativ, aș zice eu, oricum sunt mult mai multe lucruri de descoperit.
*Nu este singura distincție literară. Autoarea a primit de trei ori Premiul oferit de Guvernatorul Canadei (1968, pentru cartea de debutul, 1978 şi 1986), de două ori Giller Prize (1998 şi 2004), o dată Booker Prize (1980) şi Man International Booker Prize (2009). Iar în 2010 i-a fost oferit titlul de cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor în Franța.
