Recenzie Draga viata de Alice Munro

Abia am terminat de citit volumul acesta de proză scurtă, Dragă viață de Alice Munro, cea mai recentă carte a sa (în original, Dear Life, 2012) – și ultima, dacă ne luăm după declarațiile autoarei – și sunt într-o stare aparte de euforie. Pe de o parte, aceasta se datorează povestirilor minunate pe care le-am citit. Pe de altă parte, euforia vine și din lipsa de somn (cu Alice Munro nopțile albe sunt atât de scurte…).

Când spuneam câteva cuvinte despre Prea multă fericire (Too Much Happiness, 2009; 2011, respectiv 2013 pentru traducerea în limba română, de Ioana Opaiț, Editura Litera), afirmam că scriitoarea canadiană este excepțională la nivel stilistic, operează cu o mulțime de teme și de personaje, are o forță narativă extraordinară, iar proza ei este plasată într-un univers domestic plin de surprize, conflicte și întâmplări de tot soiul.

Acum revin și spun că, dacă Prea multă fericire este un volum care îți va confirma valoarea lui Munro, proaspăt „nobelizată” (a.k.a. te va face să-ți dai seama că singurul motiv pentru care a luat acest premiu este literatura foarte bună pe care o scrie, nu altceva), cel de-al doilea tradus la noi, Dragă viață (publicat tot la Editura Litera, februarie 2014, traducere de Justina Bandol), te va face să o iubești intens pe autoare. Dintre toate povestirile ei pe care le-am citit online – o listă cu proze la liber, în engleză, aici; dintre ele, cinci sunt incluse și în volumul de față: Voices, AmundsenTrainTo Reach Japan și Gravel – și offline, acestea sunt de departe cele mai faine, cele în care se vede imensul talent al scriitoarei, măiestria scriiturii sale.

Structură și teme în Dragă viață de Alice Munro

Dragă viață de Alice Munro are, în cuprinsul său, patrusprezece povestiri: primele zece sunt dozele obișnuite pe care Munro le injectează cititorilor săi (Prea multă fericire avea tot zece), după care te lovești de un titlu care nu apare în cuprins: Final – sub umbrela căruia stau alte patru povestiri, ca un bonus, atipice prin natura lor semi-autobiografică, un lucru inedit pentru cărțile scriitoarei.

După pagina Final, dăm peste o altă pagină care conține următoarele rânduri:

Ultimele patru texte din această carte nu sunt tocmai povestiri. Ele formează o unitate separată, care este autobiografică în spirit, deși nu întotdeauna întru totul în fapt. Cred că sunt primele și ultimele – și cele mai adevărate – lucruri pe care le am de spus despre propria mea viață” (p. 287).

Da, ni se oferă oportunitatea de a trage puțin cu ochiul în copilăria și adolescența (mai puțin maturitatea) lui Alice Munro. Patru povestiri (OchiulNoapteaVocile și Dragă viață, cea care dă titlul volumului) pe care, dacă autoarea nu ne-ar fi spus că sunt „autobiografice în spirit”, le-aș fi luat, judecat, gândit ca literatură. Ficțiunea se împletește cu realitatea trecutului (cea rememorată) atât de firesc încât mult timp m-am întrebat dacă este sau nu adevărat, dacă personajul feminin care planează deasupra tuturor povestirilor chiar este scriitoarea canadiană. Sigur că poți identifica, din când în când, câteva detalii din biografia ei – cum ar fi mama bolnavă de Parkinson sau tatăl fermier, casa în care a locuit, studiile pe care le-a făcut etc. -, iar celelalte indicii lăsate la vedere* în proze te conduc, de asemenea, spre aceeași concluzie: ești pe tărâmul ei. Și, credeți-mă pe cuvânt, povești cu iz autobiografic scrise așa n-ați mai citit, duce memorialistica la un alt nivel.

*Iată, de exemplu, o intervenție a naratoarei în povestirea Dragă viață:

Dar știam numele bărbatului care locuia acolo sau care a locuit acolo la un moment dat, pentru că acum s-ar putea să fi murit. Roly Grain se numea, și el nu joacă niciun rol mai departe în ceea ce scriu acum, în ciuda numelui său de trol, pentru că aceasta nu este literatură, ci doar viață” (p. 349) – citat care poate fi analizat și în ceea ce privește modul în care Munro introduce în scenă personaje care, ulterior, joacă un rol important în economia prozei.

Sau în Vocile:

Cred că, dacă aș fi scris o povestire în loc să rememorez ceva ce s-a întâmplat cu adevărat, n-aș fi îmbrăcat-o niciodată în rochia aceea. Era un fel de reclamă de care nu avea nevoie” (p. 331).

O suspectez și de puțină teatralitate în inserțiile de mai sus – nu de alta, dar credeți voi că frânturi din viața ei, din experiențele pe care le-a avut, din oamenii pe care i-a întâlnit ș.a.m.d, nu se găsesc și în proza ei de ficțiune sută la sută? Ba da, n-am nicio îndoială. Numai că este cel puțin dificil să le ghicești, să le descoperi. Și, la urma urmei, nici nu contează prea tare – e relevant doar că toate, absolut toate poveștile ei sunt verosimile.

Alice Munro

În legătură cu temele abordate de Munro în acest volum, majoritatea merg pe linia cărții precedente, ceea ce mă duce cu gândul că literatura ei îmbrățișează, în general, universul mic al oamenilor obișnuiți, îi urmărește în intimitatea lor, în relațiile cu ceilalți – iubit și iubită, soț și soție, soră și frate, amant și amantă, unchi și mătuși, vecini între vecini, părinte și copil, profesor și elev, bunici și nepoți, oameni cunoscuți la întâmplare etc. -, neapărat în satele sau orașele canadiene (nu-i scoate niciodată de aici, nu-i plimbă prin cine știe ce țări sau locuri „exotice”), și îi ia la bani mărunți, găsește în fiecare dintre ei o dorință ascunsă, o aspirație deosebită, o problemă spinoasă care le dă de furcă, un caz aparte.

Asta nu înseamnă că e ceva plictisitor, lipsit de originalitate, comun. Dimpotrivă, are răbdare să le plămădească o existență ca în viață și să îi surprindă într-un moment plin de însemnătate din periplul lor prin lume. Cred că farmecul prozei ei constă tocmai în autenticitatea povestirilor, în sentimentul acut că personajele trăiesc (și dincolo sau dincoace de literatură) și le poți recunoaște oriunde pe mapamond, în ciuda originii lor canadiene (pe scurt, universalitate).

Succint, conținutul povestirilor din Dragă viață de Alice Munro

Atingeam, mai sus, temele abordate în Dragă viață de Alice Munrocât și în general, în literatura ei (trebuie să verific ipoteza aceasta și prin celălalt volum, cel de-al treilea tradus de Litera, apărut la sfârșitul lui mai, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, pe care deja îl am 🙂 ). Pentru a vă lămuri ceva mai mult și a vă suscita interesul (sper și eu, ce să fac), m-am gândit să schițez aici conținutul a cinci povestiri (dintre cele patruspezece, luate în ordine), iar despre celelalte să spun două-trei cuvinte. 

Volumul de față se deschide cu Țărmul Japoniei, o proză scurtă care se întinde pe treizeci și două de pagini, în timpul unei călătorii cu trenul. Greta, mama lui Katy și soția lui Peter, poetă, pleacă (împreună cu fiica sa) din Vancouver spre Toronto, acolo unde o prietenă locuia, pentru a sta în casa ei cât timp aceasta se află în vacanță. Prin stilul specific al lui Munro, avem parte de o pendulare între trecutul Gretei (din care aflăm multe informații utile situației ulterioare) și prezentul călătoriei. Va avea parte de o mică aventură cu un actor tânăr și simpatic, Greg, moment care va fi întrecut ca intensitate de cel al dispariției fetiței sale chiar în timpul partidei de sex dintre cei doi. Minunat construită povestea neglijenței mamei și soției în căutare de afecțiune – veți vedea, sfârșitul nu este, de fapt, un sfârșit, ci un alt început pe care îl putem modela noi înșine.

Continuăm cu Amundsen, de data aceasta nu în tren, ci pe peronul unei gări. Protagonista noastră, Vivien Hyde, este o profesoară din Toronto, care acceptă un loc de muncă în provincie, la un sanatoriu de copii bolnavi de tuberculoză. Desigur, este sedusă de domnul doctor Fox, șeful ei bizar, cu apucături ciudate și mesaje mixte. El decide să se căsătorească. Este suficientă lipsa unui loc de parcare pentru a se răzgândi. O poveste care te lasă cu multe semne de întrebare – căci scriitoarea nu-ți dă nimic pe tavă.

Urmează Despărțirea de Maverley care vorbește, de fapt, despre despărțirea de persoana iubită. Un polițist din Maverley, Ray Elliot, este, de data aceasta, în prim plan. Fanatismul religios, cinema, instabilitatea, iubirea trecătoare, iubirea pasională, plăcerea discuțiilor, oamenii provinciali, boala, sunt doar câteva dintre temele abordate aici.

Cariera de pietriș este o povestire despre sentimentul vinovăției care te urmărește mult timp – concret, o fată se îneacă, iar sora ei mai mică este incapabilă să facă ceva în privința aceasta. Dar, până să ajungi acolo, sunt multe lucruri de aflat despre cele două surori, viața lor împreună cu tatăl lor, firea rebelă a mamei care rămâne însărcinată cu un alt bărbat, actor ocazional și spirit liber, psihologi și așa mai departe.

Refugiul ne dezvăluie un alt narator de sex feminin, o fetiță care merge să locuiască cu unchiul și mătușa pentru că părinții ei au plecat în Africa. Mătușa este modelul soției casnice dedicate întru totul soțului ei, un medic excelent (da, din nou un personaj cu această meserie) și un bărbat sever, cu idei preconcepute foarte puternice (cum ar fi o părere proastă despre muzica clasică – ce însemnătate poate avea acest amănunt, amintit în treacăt la un moment dat pe la începutul prozei). Cei doi sunt observați în toată splendoarea lor de fată – preferați părinților căci sunt un fel de „refugiu” – iar în ultimele pagini se produce un declic al soției ideale.

Dear Life Alice Munro

Sursa

Nu vă imaginați că celelalte nu vă vor acapara – Mândrie vine cu o prietenie atipică între un el și-o ea (la final este una dintre scenele favorite ale lui Alice Munro), Corrie cu o relație extraconjugală dintre o fată bătrână șchioapă și un arhitect căsătorit, asezonată cu un (pseudo-)șantaj, Trenul are îl are în centru pe un soldat lăsat la vatră, care alege să-și petreacă viața intrând în casele altora (Cum și de ce? Citiți 🙂 ), Vedere spre lac este halucinația sau visul unei femei bolnave, internate într-un sanatoriu, Dolly este vânzătoarea de cosmetice care reușește să condimenteze viața unui cuplu în vârstă – el, optzeci și trei de ani, ea, șaptezeci și unu, surprinși în momentul în care se gândesc să se sinucidă.

Despre cele patru texte de la final nu mai spun nimic în afară de faptul că în capul meu a rămas imaginea fetei care simte un impuls puternic de a-și sugruma sora mai mică. Și vă las cu citatul acesta, ultimele rânduri din carte:

Ne spunem că anumite gesturi nu pot fi iertate sau că n-o să ni le iertăm niciodată. Dar iertăm. Iertăm întotdeauna” (p. 361).

Un volum spectaculos

Frazele scurte, realismul întors din condei, controlul absolut al prozelor, al poveștilor, titlurile povestirilor (care nu anticipează finalurile), protagoniștii (sau, mai exact, protagonistele, căci Munro pune mai mult sub microscop viața femeilor decât pe cea a bărbaților) puternici și vulnerabili în același timp, sunt doar alte câteva atuuri ale volumului.

Dacă aceasta este ultima carte a lui Alice Munro (deși nu, nu vreau asta), atunci și-a încheiat cariera literară în deplină glorie, cu un volum spectaculos, patrusprezece proze scurte ca patrusprezece romane. Iar dacă voi vreți să citiți anul acesta un singur volum de proză scurtă (vă privesc motivele pentru care ați face asta), atunci, rogu-vă, acesta să fie Dragă viață.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

 

Comandați cartea Dragă viață de pe librăria online Cărturești – aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.

Un comentariu
  1. Pingback: O carte pe zi. Dragă viață, de Alice Munro – Eucitesc – Cotidian Literar Online

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *