Bookaholic

Cum nu arareori ni se întâmplă să nu mai avem răgaz nici pentru a ne asculta gândurile, cu atât mai puțin pentru a-i auzi pe alții, cred că ar fi bine să ne apucăm, cu mic, cu mare, să citim Momo sau strania poveste despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat, volumul lui Michael Ende, recent reeditat la Polirom. Recunosc că nu-mi plac cărțile pentru copii care sunt mult prea didactice, cu o morală ce țipă pentru a fi luată-n seamă, cum, de altfel, nu le plac nici copiilor. Talentul lui Ende este tocmai acela de a ascunde morala în spatele unei narațiuni care te ține cu sufletul la gură, motiv pentru care mi-a plăcut volumul și, de ce să n-o recunoaștem, am și învățat ceva citindu-l.

Momo e o fetiță abandonată care trăiește printre ruinele unui amfiteatru părăsit de la marginea unui mare oraș. Deși nu știe nici să scrie, nici să socotească, fiindu-i chiar greu să învețe aceste lucruri, Momo are un dar pe care nimeni din jurul ei nu-l are: știe să asculte. Evident, acest dar este legat de faptul că fetița are tot timpul din lume, ocupația ei de bază fiind aceea de a-i învăța pe copiii din cartier cum să se joace folosindu-și imaginația și de a-i asculta pe adulți privind cu răbdare în sufletele lor, făcându-i pe aceștia să-și dea singuri seama care este soluția pentru problemele lor.

Pentru aceste daruri pe care nimeni nu le mai avea, Momo era răsplătită de prietenii ei cu mâncare și o mână de ajutor la nevoie, așa că micuța nu avea chiar nicio grijă-n lume. Alături de prietenii ei cei mai apropiați, Beppo Măturătorul și Gigi Ghidul, Momo își petrece serile discutând și visând cu ochii deschiși. Un univers al stării de bine care este tulburat pe nesimțite de apariția domnilor cenușii, niște ființe atât de reci că te îngheață doar prin prezență. Asemenea tuturor oamenilor cu o agendă, domnii cenușii par a fi trași la indigo, lipsiți de personalitate, purtând pălării tari și genți identice, fumând toți același tip de trabuc. O adunătură de mediocrități înverșunate, al căror singur scop este acela de a le fura oamenilor timpul. Metoda este cea a grandorii.

Cum simt că cineva începe să disprețuiască ceea ce face susținând, orgolios, că ar putea deveni o persoană mult mai importantă dacă ar avea timpul pentru a se dedica pasiunilor sale, domnii cenușii atacă făcând o demonstrație amețitoare despre cât timp poate economisi un om în viața asta. Victimele cad în plasa cenușiilor și se transformă, pe nesimțite, în persoane atât de ocupate, că nu mai au răgazul să se bucure, să sufere, să simtă.

Cum numărul domnilor cenușii este în continuă creștere și cum nimeni nu le constată prezența, având impresia că ei singuri au ajuns la concluzia că trebuie să economisească timp pentru a ajunge ce-și doresc, fenomenul ia aploare foarte repede. Asistăm, astfel, în prima parte a romanului, la o critică a societății contemporane, căci situația este extrem de similară cu ceea ce auzim în jurul nostru. Tocmai de aceea nici nu ni se spune numele orașului în care are loc acțiunea, aceasta fiind generică.

Fantasy-ul propriu-zis, marca Michael Ende, începe abia în cealaltă jumătate a romanului, din momentul în care micuța Momo constată cât de tare s-au modificat lucrurile și începe lupta împotriva domnilor cenușii. Cum singura armă pe care o are la îndemână este copilăria cea plină de timp, Momo îi reunește pe cei mici într-o armată de manifestanți.

Desigur, nimeni nu îi ia în seamă pe copii, iar, după ce este amenințată de unul dintre domnii cenușii, Momo hotărăște să continue lupta doar alături de prietenii ei cei mai apropiați, Beppo și Gigi. Cum fetița este însă într-un pericol foarte mare, maestrul Hora, cel care le distribuie timpul oamenilor, intervine pentru a o salva. Acesta o trimite pe Casiopeea, broscuța-țestoasă care poate prevedea viitorul cu jumătate de oră să i-o aducă pe Momo în casa Niciunde dintr-un ținut cu totul special, unde timpul este suspendat și regulile fizicii funcționează invers.

Ca un adevărat păzitor al timpului, Hora poate fi când bătrân, când tânăr, în funcție de ce face sau povestește. Un lucru e clar, bucuria și entuziasmul lui Momo îl întineresc de fiecare dată. Alături de el poate călători Momo în inima ei, unde stă ascuns timpul cântător, care înflorește în zeci și mii de flori ale clipelor.

Frumusețea timpului interior este însă o comoară ce nu se poate dezvălui atât de ușor, fiind nevoie de un an întreg de somn în camera cea plină de ceasuri și pendule înainte ca Momo să găsească cuvintele pentru a o contura. Prietenii ei o caută cu disperare în primele momente de la dispariția ei, fiind convinși că fetița a fost răpită de domnii cenușii. Cum trece însă prea mult timp, și aceștia cad în plasa capcanelor întinse de cei care fură timpul.

Reîntorcându-se acasă după o așa de lungă perioadă, Momo descoperă că planul domnilor cenușii de a o face să trăiască într-o singurătate deplină pentru a i se urâ timpul a reușit. Cu greu reușește aceasta să înțeleagă schimbările și să dea de urma lui Gigi Ghidul doar pentru a vedea cât s-a schimbat. Copilul cel răbdător, cu darul ascultării, se vede, în fața unui asemenea plan elaborat și nimicitor, obosit.

Tot ce-și dorește este să meargă înapoi la Hora pentru a găsi metoda de a-și salva prietenii. Cum domnii cenușii o urmăresc, locuința secretă este demascată și întreaga omenire se află în pericol. Momo trebuie să dea dovadă de mult curaj și înțelepciune pentru a salva timpul și omenirea.

Frumusețea poveștii imaginate de Michael Ende pentru a ne îndemna să nu uităm de comoara pe care o avem în inimi stă în tema aleasă, care invită imediat la o lectură de identificare. Eroismul fetiței este cel al așteptării, al răbdării, al deschiderii. Într-o lume din ce în ce mai grăbită, o astfel de poveste este șocantă și invită la reconsiderare, fiind astfel o narațiune mult mai potrivită pentru adulți decât pentru copiii care oricum se bucură de timp cu frenezia omului care nu înțelege conceptul zilei de mâine.