Bookaholic

Începutul unei cărți este cu totul și cu totul aparte pentru mine, căci în primele paragrafe se dă lupta cea grea: captarea cititorului. Sunt de părere că, dacă ratezi un început, îți poți pierde rapid cititorii, oricât de bună este cartea apoi. Mai ales în secolul acesta nebun, al vitezei, al cititului pe fugă.

Iar dacă ați încercat vreodată să scrieți ceva – orice, de la eseu pentru vreo temă școlară până la o prezentare, un reportaj, o lucrare de cercetare sau chiar literatură -, atunci știți, cu siguranță, cât de dificil e să scrii primele rânduri. Personal, mă cam obsedează începuturile, atât ca cititor, cât și ca om care scrie. Să vă dau două exemple: dacă deschid o carte în librărie, nu o pot face aleatoriu, ci întotdeauna merg la prima pagină și citesc primele paragrafe (două, maxim trei). Dacă scriu un material (precum acesta), ei bine, atunci îl rescriu de câteva ori până curge așa cum îmi doresc. 

Având lucrurile de mai sus în vedere, mă și mir că mi-a luat așa de mult să scriu un top 10 cărți românești cu începuturi faine :). De ce românești? V-am mai spus, ne place literatura română, credem că avem autori buni și foarte buni, dar care sunt, în continuare, prea puțin cunoscuți. Așadar, înainte de a citi reproșuri de genul „Ăsta-i un articol care promovează editura X” sau mai știu eu ce, vreau să subliniez acest lucru: promovăm scriitorii români și atât.

Apoi, să vă povestesc cum am ajuns la formula de mai jos – aproape matematic, vă spun :). Am scos din bibliotecă, pe covor, toate cărțile românești pe care le am – ceea ce-i păcat, am citit multe începuturi (implicit cărți) excelente din volume împrumutate (de la prieteni, bibliotecă, etc., așa că știu că fac o nedreptate). Am exclus clasicii – îi știți, v-au plăcut sau nu, i-ați citit, etc., nu cred că aveți nevoie de recomandări acolo -, urcându-i la loc pe rafturi. La fel am procedat și cu volumele despre care am mai scris, într-un fel sau altul aici, pe Bookaholic (deși și aici a trebuit să renunț la multe favorite).

Pe urmă am stabilit cât de recente să fie cărțile – am ales o marjă de zece ani (zece începuturi, zece ani „vechime” maxim). Astfel încât am îmbinat cărți apărute la începutul lunii acesteia cu volume de anul acesta, anul trecut și tot așa până la anul 2004. Am recitit toate începuturile cărților respective (fie că vorbim despre roman, proză scurtă, poezie în proză – excluzând cărțile de poezie, e drept). Le-am păstrat în lista de față pe cele care mi-au plăcut foarte mult, atât atunci când le-am citit prima dată, cât și acum, la recitire. Cărțile sunt aranjate în ordine cronologică (fie că vorbim despre prima ediție, fie că vorbim despre a IV-a ediție). Din rațiune legate de spațiu, am decupat doar primul sau primele două paragrafe, în linii mari câte zece rânduri pentru fiecare volum. Selecția este, desigur, subiectivă.

Fiecare incipit este special în felul lui, spune multe despre stilul autorului, despre cum va decurge cartea, ne dă detalii în legătură cu atmosfera, personajele principale, timpul și locul, ș.a.m.d. De acum încolo, nu voi mai face niciun comentariu, sperând doar să vă placă selecția realizată de mine și, dacă n-ați citit una dintre cărțile menționate, să ajungeți, astfel, la ele.

Agata murind, de Dora Pavel, ediția a III-a, 2014

„Îndemnul tău zadarnic, dimineață, în aeroport. Pentru că eu nu scriu, o știm amândoi, nu scriu nimănui, nu-ți scriu nici ție, nici acum, și dacă scriu. Pentru că eu oricum n-o să-ți trimit niciodată ce scriu. Totuși, numind alternativa de a-ți scrie, în chiar clipa în care ai decis că pot fi lăsată să vin singură aici, cred că greșeai nepermis. De aceea ai zâmbit. Din infinită precauție. După patru ani de luptă (a amândurora) cu mine însămi, e limpede: tu încă te menții în gardă. Faptul că m-ai scos la liman nu înseamnă și că nu te îndoiești de vindecarea scontată, cu toate că acțiunea pe care urmează să o îndeplinesc nu ni se mai părea niciunuia insurmontabilă. Mă pregătiseși să trec proba reușitei. Când te-am anunțat că ocazia s-a ivit, ai spus, foarte bine, e-o situație nepremeditată, cu atât mai convenabilă. A sosit momentul, Augusta, a venit timpul să-ți demonstrezi ție însăți că ai intrat în rândul oamenilor” (p. 9).

Apropierea, de Marin Mălaicu-Hondrari, ediția a II-a, 2014

„Fantasma unui bărbat îndrăgostit bântuie Europa pe urmele unei femei căsătorite. De la Barcelona la Livorno, de la Napoli la Villefranche-sur-Mer, mă urma ca o umbră, român nebun pe urmele vagi ale unei spanioloaice adultere. Dragostea noastră a fost legată de apă, de un dig la Marea Cantabrică, de șase ancore văzute de el pe cer, de croazierele pe Mediterana. În timp ce eu cu Tinto Brass Band încântam publicul din sala de concerte, Adrian lua un tren, ori urca într-un autobuz, ori pierdea un avion, mereu pe urmele mele, urme de spumă și sare care nu se spărgeau la țărm, ci exact acolo prindeau viață. Dacă nava întârzia, el era în port, cu țigara în mână, iar dacă vasul ajungea mai devreme, el era deja pe chei, cu vocea lui seducătoare.

Ca la pariuri, ori la război, în adulter ai nevoie de noroc, de mult noroc, iar eu, slavă Domnului, am avut destul (…)” (p. 7).

Sindromul Robinson, de Radu Mareș, 2014

„- Ești cumva terorist? se interesă Eleni, după ce-mi inspectă geanta ușoară de umăr unde aveam doar un tricou de schimb și slipul, telefonul și portofelul cu acte și bani. La poartă, aceeași privire de vameș mă cercetase rapid din cap până-n picioare, insistând pe țeasta rasă și barba de cinci zile, ocazie cu care ne-am și studiat reciproc, ochi în ochi. Ceva o făcu totuși să se încrunte. Sau ești unul dintre evreii care umblă prin lume și-i caută pe teroriștii ascunși?!

Am râs, dar pentru ea nu părea deloc să fie o glumă. Însă cu asta interogatoriul se terminase și ne-am îndreptat, pe scara îngustă, spre odaia de închiriat aflată la mansardă ca să mi-o arate” (p. 5).

Fetița care se juca de-a Dumnezeu, de Dan Lungu, 2014

„Se trezi dis-de-dimineață și, leșinată de somn, o vreme merse cu ochii închiși prin casă, pur și simplu nu-și amintea pe unde o purtaseră picioarele. Stătuse cu mama până târziu să-și facă tema la caligrafie și peste noapte visase vârfuri de umbrelă. Se culcase obosită ca un spălător de vase și nici măcar nu mai știa când își îmbrăcase pijamalele cu capuri de văcuță, de parcă făcea reclamă la brânză topită, și nici cum ajunsese în pat. Ți-a dat seama că umblă abia când a ajuns în fața ușii de la baie, a încercat clanța și nu s-a deschis. A crăpat ochii pe-un sfert, a zărit lumina scămoșată de geamul mat și a constatat că se scăpa pe ea. Acolo, jos, în burtică, o înțepa de parcă avea un arici. Vezica era grea și fierbinte, îi venea să se așeze pe un scăunel sau să se ghemuiască. Ieși afară, că Rădița are nevoie la baie, a strigat mama, care o urmărea ca un înger păzitor  într-o cămașă lungă de noapte, de culoarea sâmburilor de prună, și tata a scos capul, cu jumătate de față plină de spumă și jumătate rasă, ca și cum ar fi dormit pe-o mână pe mailul înspumat al mării. Dacă nu i-ar fi fost așa de somn, ar fi râs. (…)” (p. 5)

Povestiri cu final schimbat, de Florin Iaru, 2013

(Am trecut peste prima proză, Broasca, de aproape o pagină, pentru că, deși deschide volumul prezent, aceasta a fost scrisă în 1971 și publicată în revista Amfiteatru, pe când Florin Iaru avea 17 ani și „Nici prin cap nu-mi trecea că am să scriu proză”.)

„Micuța Dora îl așteaptă de o săptămână pe Moș Crăciun. Nu știe prea bine. Să se bucure-nfricoșeze ca la dentist, ca la Mall, ca la piscină? În căpșorul unei fetițe de cinci ani, cu zulufi, codițe, săndăluțe, cercei roșii, ineluș translucid și, pe deasupra, încălțată cu pantofii roșii, din piele întoarsă, ai mamei, trec gânduri pe care nu le poți pricepe niciodată. Îl ține minte vag pe moșul de anul trecut. E o imagine de vată, din care mai supraviețuiește un nas lung, roșu, fornăit și un parfum care îi aducea minte de bunicul. Nu știe încă: adierii i se zice lavandă. Mama bombăne deseori: <<Mai schimbă și tu, tată, odioșenia aia… >> <<Ei, ce știți voi?>> – răspunde el, invariabil.

Sub vălătucul de haine roșii, în care uriașul se împiedicase, ar fi trebuit să fie tataie. Dar tataie nu are părul alb, cu negru ca pana corbului, cu o margine deschisă la baza capului. De multe ori, ea îi face codițe și râd împreună ca doi buni prieteni. Însă moșul ăla era cam ciudat. (…)” (p. 8, din Invitatul grăbit).

Iubitafizica, de Iulian Tănase, ediția din 2013

„Mîinile mele au albit de atîta așteptare și din buricele degetelor a început să îmi curgă lapte. Ieri-noapte m-am visat statuie de argint într-un parc nesfîrșit din București, plin de lume și de mățti îngrozitoare. Îndrăgostiții, nu știu cum se făcea, multiplicau săruturi ajunse pe buza prăpastiei, își fecundau sentimentele cu mișcări tandre, își jurau credință unul altuia ca niște dumnezei mici și naivi. Eu stăteam nemișcată, îi priveam nedumerită, cînd se apropiau de mine trebuia să îmi țin respirația undeva deoparte pentru ca ei să nu-și dea seama. E îngrozitor să fii statuie, condamnată la singurătate lucie, la voyerism și la multe alte comportamente onirice aberante.

Mîinile mele au albit de atîta așteptare, însă amprentele mele îți recompun chipul în crochiuri grăbite, este suficient să îmi privesc nebunele linii chiromanțioase pentru a te descoperi și a te recunoaște. (…)” (p. 7, din Adora).

Șaman, de Adina Dabija, 2013

„În acea după-amiază s-a întâmplat ceva care a schimbat definitiv cursul lucrurilor. S-a ivit o ieșire secretă. Un cotlon neașteptat, prin care se poate evada din acest du-te-vino fără sfârșit. Tocmai când credeam că nu mai am puterea să continui pe acest coridor mare și anost.

Pe vremea aceea exista un flux al existenței și al inexistenței. Lucrurile existau pentru o vreme, apoi dispăreau sau îți schimbau forma. Curgeau unele în altele și în neființa lor, înainte ca eu să apuc să le înțeleg rostul. Ce se întâmpla nu conta oricum prea mult, pentru că nu se întâmpla nimic. Doar fluxul acesta conta. Îl percepeam ca pe un sunet prelung de iiii, uneori înnebunitor și exuberant ca glasul unei maimuțe care a găsit un mango, alteori sfâșietor de trist, ca șuierul trenului în noapte.  Fluxul acesta mă ținea în viață, ca pe toți oamenii, și el era cel care îmi lua în același timp viața. Așa e în firea lucrurilor – să nu participi la el, dar el să curgă prin tine fără ca tu să bagi de seamă. Până în acea după-amiază” (p. 7).

Băiuțeii, de Filip și Matei Florian, ediția a IV-a, 2012

„Coșuță mi-a spus întotdeauna să nu-l pocnesc pe Cristos.

Stăteam în troleibuz agățat de bară (într-unul din momentele alea tembele în care nu poți să spui altceva despre tine decît că stai în troleibuz agățat de bară), cînd, dintr-odată, zbang, l-am văzut pe Coșuță. L-am văzut oprit în mijlocul străzii, tîrșîindu-și piciorul drept prin praf, pînă cînd praful s-a dat la o parte și n-a mai rămas decît asfaltul, cu privirea aia puțin șașie a lui fixată pe vîrful adidasului, încremenit parcă în acea lungă zi în care împlinisem cinci ani și jumătate. L-am auzit apoi – ca și cum troleul în care mă aflam n-ar fi fost decît un colț din aleea Parva, iar lui i-ar fi fost perfect egaldacă își tîrșîia picioarul prin praf sau mergea cu troleul nouășpe ani mai tîrziu – cum, fără să-și ridice privirea de pe vîrful adidasului drept, îmi repetă profeția înfricoșătoare: <<Eu ți-am zis, ți-am zis mereu, și tu nimic. Acuma o să vezi, lasă>>” (p. 11).

Luminița, mon amour, de Cezar Paul-Bădescu, 2006

„from: cezarpaulbadescu@yahoo.com

to: elle1802@yahoo.com

subject: O seara cu Daniel Abagiu

Draga mea,

M-ai rugat să-ți povestesc o întîmplare, gîndindu-te poate că la așa ceva mă pricep cel mai bine. În fine, dacă asta aștepți de la mine, mă voi conforma, dar trebuie să-ți spun dinainte că nu va fi nimic frumos și cu freza impecabilă, făcută la marele fix. Știi că mie nu-mi place să inventez povești din acelea și, oricum, nu-mi place să inventez. Cel mult îți voi povesti ceva foarte banal, din banalitatea mea cotidiană. Te voi dezamăgi, desigur.

Mergînd spre casă, după ce-am plecat de la serviciu, m-am gîndit ce să-ți scriu. Tot drumul am fost sigur că o să-ți povestesc despre o tipă stranie – nu ți-am zis niciodată de ea pînă acum – cu care am fost cînd aveam vreo nouăsprezece ani și care, în timp ce făceam amor, punea tot timpul un disc cu Smokie (…)” (p. 13).

Exuvii, de Simona Popescu, ediția din 2004

„Ce speri, țesînd la nesfârșit capcane reticulare, de cuvinte, ca un păianjen nebun care-și întinde pînza numai pentru ca s-o lase să strălucească o clipă în soare și apoi s-o părăsească? În plasă se agață doar fantome, imagini vechi, voci, zgomote, rumori, parfumuri, invizibile forme, presimțite. Ele te paralizează dulce, te sug, vampiri vechi care nu vor să moară. Nu știu cum ți-a intrat în cap că viața ta depinde de toate lucrurile astea care ar trebui să orbiteze în alt spațiu, în altă dimensiune, care ar trebui să te lase în pace. Din viscerele creierului produci fagurele gol, alveole în care să disciplinezi nedeslușitul tăcut care ești, să geometrizezi vidul sălbatic, ceața flotantă a ființei tale multiple. Îl întrebi pe altul despre tine, despre cum erai pe vremea cînd nu știai ce ești, asculți aceleași povești despre cineva de care-ți amintești prea puțin. Ce cauți? Ce vrei?

Ce vrei tu să găsești răsfoind a nu știu câta oară aceleași caiete vechi, desene uitate, fotografii puse în ordine cronologică, într-un album la care te holbezi cu pasiunea și răbdarea de altădată pentru insectarele cu fluturi și coropișnițe, cu libelule și gândaci cu corn?” (p. 7).

Mi-ar plăcea tare mult ca, acum, în comentarii, să citesc începuturile voastre favorite din cărțile românești recente.

Sursă imagine principală