zile la rînd să-l urmărești pe kitano punînd lucrurile-n ordine în luptele interne din yakuza (probabil că unele rotițe ar funcționa din nou dacă instituția numită deja pompos și inutil UNIUNEA s.r. ar prelua cîte ceva din mecanismul senin, eficient și demn al ceremonialelor seppuku dintre înfloriții cireși – știu, e definitiv, nu cît degetul mic de la mîna stîngă – și acuratețea aliajului dintr-o katana ale mult mai celebrei organizații japoneze), să lansezi pietricele la apă cu detașarea unui hypo lucios ca un merțan sau să răsfoiești gringo în încercarea molcomă, de personal c.f.r. pe rute scurte, de a nu face nimic. zidurile nu se vor fisura, certitudinile nu se vor clinti din formele lor fixe și imaculate. o temă nu e decît un pretext pentru a spune (pardon, a scrie) de ce te simți stors de vigoare, uscată lămîie pe bufet, cînd începi să meditezi intens, prea intens, la ce te așteaptă pe linia orizontului – și atunci e despre totul cu reflexii în cana de cafea / ceai / demi sec, în yală, în mărunțișurile uneori cenușii, alteori aurii ale vieții. și nu trăiești de două ori. în gringo ți se amintește neîncetat că e foarte posibil să-ți dai seama că n-are rost să-ți bați capul sau masa din bucătărie. sau slăbitul spirit.
departe de lumea dezlănțuită, calmat de propriile proiecții, radu nițescu a produs una din cele mai faine cărți de poezie pe care le-am (re)citit în ultimii ani, o carte, așa cum se obișnuiește de ceva vreme, împărțită în capitole: pe capul libertății, casa eventuală, alba-neagra, gringo, gunoi al minții. mă gîndesc cumva liniștit că e o carte emisă într-o lume full de antibiotice, sedative și somnifere.
un tip înstrăinat, plasat aiurea într-un mediu greu recognoscibil (de aia e gringo, nu?), își descarcă pe un ton potolit marfa afectivă cu priceperea cu care escobar presăra un praf înzăpezit peste america de nord. radu, un nițescu desăvîrșit, fentează seriozitățile cu miez problematic, nu e plîngăreț și devine încîntător în pasajele în care relatarea e exactă, coerentă și nu se urmărește descoperirea vreunei breșe în craniul cititorului sau a nu știu ce / cui. îmi place poezia scrisă la nivel de intuiție, nu la nivel de banc, de aceea cred că unele texte din gringo se finalizează precum un dialog între bulă și vanghelie, dar veți găsi prea puține astfel de încheieri care îți sar în ochișori ca musculițele de vin. înzestrat cu un talent atît de limpede încît te oglindești în el, fostul elev al colegiului național sf. sava își sonorizează experiențele burdușit de umor și autoironie, imun la stridențele și dizarmoniile planetare. heal the world? fuck the world, I have no time for this!
pe fiecare pagină apare versiunea multiplicată a figurii surîs în colțul gurii.
gringo palpînd dragostea & zădărnicia (avea mâini la fel de albe / picioare la fel de lungi / și aceeași poftă zglobie de sex / nu era cu nimic / mai aproape de mine), gringo și compasiunea (am văzut-o cu câteva zile înainte să nu se mai încalțe / să nu-și mai pună șosete albe curate / și piciorul ei să fie etichetat opt mii opt sute patruzeci și șapte // m-am așezat lângă ea / și I-am spus o poveste), gringo în natură (mereu între crânguri a fost la fel. / ultima data numai / mi s-a părut că ai încărunțit puțin, / numai puțin, / la tâmple. // și altă data bătrânii vor fi albi / cum sunt bătrânii. / lângă stejar pulbere de flori galben-aurii / și un mușuroi. / și zmeura, / zmeura va fi gata de cules.). sper că ați observat cum o virgulă timidă impune ritmul și dă greutate unei imagini. repetiția, fraților, repetiția e mama naturii.
tocmai am văzut, fără să vreau, un om transformat brusc în stropitoare. gringo nu va păți niciodată așa ceva, el va continua să străbată nestingherit, consecvent cu ale sale afirmații, teritorii prin fumul imperiului: shogun-life.
citiți la pagina 30.
