Odată, lumea s-a terminat prin secetă şi ultimul martor i-a fost un bibliotecar“.

Citeam o antologie de proză scurtă şi tocmai terminasem o nuvelă fermecător de morbidă şi romantică de Garcia Marquez. N-am băgat de seamă că s-a schimbat autorul când am dat pagina şi am trecut la povestirea următoare.

Pagină după pagină, mă întrebam când o fi devenit Gabo atât de frust de sumbru, şi am răsfoit câteva file înapoi, descoperind că citeam o nuvelă de Arturo Uslar Pietri, scriitor venezuelean de aceeaşi formaţie magic realistă ca şi Marquez.

Câştigătorul (titlul original în spaniolă Los ganadores) este o apocalipsă, una dintre cele mai descriptive şi concentrate pe care le-am trăit în vreo carte.

Este povestea unei lumi care s-a uscat şi în care cel care are apă este mai bogat ca un şeic acoperit cu aur. Mi-a amintit de Seceta lui Ballard (despre care am să vă povestesc câte ceva zilele următoare, pentru că o apocalipsă după alta duce la depresie).

Spre deosebire însă de analiticul Ballard, Pietri îşi construieşte apocalipsa mult mai aproape de oameni. Rămâne un observator omniscient, dar nu detaşat; povesteşte din mijlocul acţiunii, cu tălpile arzânde pe pământul crăpat, cu buzele umflate în vântul fierbinte, cu ochii uscaţi plini de praf, cu teama latentă, dar încă nerostită, că ăsta va fi sfârşitul.

Nu ştiu ce toleranţă aveţi voi faţă de apocalipse. Eu sunt ca o oglindă când citesc vreuna. Sau poate chiar ca Alice, şi cad prin mine, through the looking glass, direct în poveste.

Motiv pentru care, în răstimpul cât am citit-o, am fost acolo, în mijlocul dezastrului, simţind arşiţa, văzând şirurile de oameni plecând în exod spre munte, spre râuri, auzind vulturii cum vin să se hrănească din cadavre, uitându-mă degeaba după nori şi întrebându-mă ce gust o avea apa rece, proaspătă şi cum s-o auzi oare un izvor?

Te scoate din transă, extenuat, apariţia bibliotecarului, transformat în păzitor de combustibil – cărţile se uscau şi luau foc singure, în raft. De teama incendiilor, oamenii aruncau cărţile pe geam, şi cădeau pe pâmânt ca mici asteroizi, luând foc în cădere şi topindu-se în grămăjoare de cenuşă pe jos.

Bibliotecarul chel şi sfrijit privea neputincios incendiile.

“Ard cărţile!” Nu îl auzea nimeni. “Nu vor mai rămâne cărţi, nu va mai fi memorie. Când urgia asta va trece…” tăcu înspăimântat de propriul gând.

Ca în orice apocalipsă, încep conflictele, oamenii se întorc unul împotriva altuia, cel mai puternic supravieţuieşte (sau cel care are o armă, cu ea putând cuceri ultimele redute ale apei). Omul civilizat se readaptează repede instinctului ucigaş de supravieţuire.

Bibliotecarul (şi mai sfrijit acum) nici nu îşi mai aminteşte de când nu a mai pus mâna pe o carte. Între timp a găsit o peşteră pe pereţii căreia se scurge un firicel de apă, pe care îl linge din când în când, melancolic şi letargic, imaginându-şi că este deja ultimul om de pe pâmânt. Până într-o zi…

Desigur că nu o să vă stric plăcerea de a trăi până la capăt înfiorătoarea apocalipsă a lumii rămase fără apă a lui Arturo Uslar Pietri. O să vă spun doar că finalul este dictat de un fatalism determinist mai deprimant decât întreaga apocalipsă şi decât sentimentul dispariţiei întregii umanităţi.

Autorul virează în doar două fraze de la sentimentul de expirare uşurată, ca atunci când acrobatul ajunge teafăr la capătul sârmei, la un sadism nihilist şi ironic, care îţi opreşte inima de oroare.

Este o scriitură după care încă mai am “mahmureală de carte“.

Arturo Uslar Pietri s-a născut în 1906 la Caracas, în Venezuela, şi a murit în 2001, tot la Caracas. Din cei 94 de ani de viaţă, timp de vreo 70 a scris: romane, povestiri, piese de teatru, eseuri, volume de poezie, romane de călătorie, scenarii de televiziune.

În limba română s-au tradus Insula lui Robinson (editura Univers, colecţia Romanul Secolului XX, anul apariţiei 1990) şi Lăncile însângerate (tot Univers, 1974). În limba engleză s-au tradus la fel de puţine şi este al naibii de greu de găsit, în ciuda faptului că la el acasă este unul dintre scriitorii cei mai apreciaţi ai secolului trecut.

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


2 comentarii
  1. Avatartheodora

    abia acum am dat peste pagina asta de web si ma intreb de ce mi-a luat atata timp sa o descopar…o sa caut neaparat si nuvela si scriitorul!
    Ps. am ajuns aici din click in click, pornind de la recenzia gainii erotice in 50 de acte…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *