Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Interbelicul uitat. Constantin Fântâneru, „Interior”

Interbelic nu înseamnă doar Cioran, Eliade & co, ci şi figuri de o sensibilitate diferită, cum sunt Max Blecher sau Constantin Fântâneru. Dacă Max Blecher a ajuns să fie mai prezent în ultimii ani în analize şi în discuţiile legate de ce rămâne şi ce păstrăm din interbelic, Constantin Fântâneru mai are încă de aşteptat. Interior, roman scris în 1932, este o carte a hipersensibilităţii, care încearcă să se protejeze proiectându-se într-un spaţiu al negării şi al asumării derizoriului. Personajul lui Fântâneru, Călin, este construit prin pendularea permanentă între o negare a vitalismului şi o dorinţă înăbuşită  de a se bucura de cele mai mărunte şi concrete manifestări ale vieţii. Eroul – sau antieroul – lui Fântâneru are o sensibilitate rănită de viaţa însăşi, aşa cum mai întâlnim în rândul personajelor lui Sebastian, şi o descurajare şi o tendinţă de scufundare în sine, în pielea sa, ce amintesc de chinurile personajelor lui Blecher. Citeşte tot articolul

Meniuri literare, în InLight Theater-Pub

Pentru o ieşire mai specială în oraş, InLight Theater-Pub, în chiar centrul Bucureştiului, vizavi de anticariatul Unu, este o alegere perfectă: poţi să nimereşti chiar în seara unui spectacol, concert sau stand-up comedy, în timp ce savurezi un cocktail sau o cafea cu rezonanţă literară sau meniurile concepute parcă pentru un gurmand şi, în acelaşi timp, pentru un iubitor de teatru şi de literatură, care va descoperi cu încântare aluzii şi ajustări ale unor titluri şi nume celebre din Shakespeare, Molière, Caragiale, Tennessee Williams, Shaw, Marin Sorescu, Al. Dumas etc. Citeşte tot articolul

De ce avem încă nevoie de feminism. „O femeie singură” de Dario Fo şi Franca Rame, regia Véronique Widock

La baza companiei italiene de teatru Fo-Rame, înfiinţată de Dario Fo – câştigător, în 1997, al Premiului Nobel pentru Literatură (cu motivaţia că, „în tradiţia măscăricilor medievali, a pedepsit puterea şi a restaurat demnitatea celor umiliţi”), şi Franca Rame, actriţă şi scriitoare, în 2006 şi senatoare a Piemontului, stă un proiect ambiţios, iar  pentru Italia anilor ’60-70’ extrem de controversat, acela de a zgudui o serie de atitudini înrădăcinate adânc în societate, precum lipsa evidentă de drepturi egale între femei şi bărbaţi, tirania Bisericii în aspecte legate de căsătorie şi divorţ, în general un conformism sufocant, care pentru multe femei însemna o pierdere totală a identităţii. Citeşte tot articolul

Infernala maşinărie a amintirilor. Philippe Djian, „Greşeli de neiertat”

Cine ascultă muzica elveţianului Stephan Eicher ar putea fi interesant şi de omul care se află în spatele versurilor în franceză – Philippe Djian, prolific autor francez de origine armeană, câştigând celebritatea odată cu romanul 37°2 le matin, care a şi fost ecranizat de Jean-Jacques Beineix. Printer cele mai recente cărţi ale sale se numără Les Impardonnables (2009), tradus şi la noi anul acesta la Editura Trei, cu titlul Greşeli de neiertat, o dramă de familie, în care relaţiile disfuncţionale, trădările şi chiar cruzimea nu mai lasă loc iertării sau împăcării. Romanul lui Djian răstoarnă clişeul că în familie există întotdeauna un drum al întoarcerii, o mică portiţă ce ne rămîne deschisă indiferent de greşelile pe care le-am comite. Dar atunci cînd greşelile se tot repetă, cînd sînt făcute cu luciditate şi cu conştientizarea totală a răului provocat, atunci sângele... se poate face apă. Citeşte tot articolul

Obsedanta libertate. Paul Goma, „Ostinato”

În muzică, ostinato este o tehnică prin care se revine, la anumite intervale, la acelaşi motiv melodic. Ostinato-ul lui Goma este libertatea – obsedanta idee de libertate, într-o periodă în care puteai să ţi-o pierzi fără să ştii măcar ce rău ai comis. Romanul Ostinato a stârnit o controversă intensă în ţară atunci când Goma a publicat în RFG varianta sa necenzurată, în 1971, scandal care l-a transformat rapid într-o persona non grata. Citeşte tot articolul

Susan Sontag, Roland Barthes şi Jean Baudrillard, despre fotografie

Prin anii ’70, erau des întâlnite, în rândul teoriilor despre fotografie, idei care susţineau aspiraţia acestei arte către obiectivitate, capacitatea ei de a reflecta realitatea. O serie de cărţi şi de studii din acea perioadă vorbesc despre „realitatea” pe care reuşeşte fotografia să o surprindă (de pildă, o teorie vehiculată în epocă, a lui Joel Snyder şi Neil Allen, în Photography, vision and representation, din 1975, susţinea că, datorită procedeelor tehnice, fotografia poate să elimine subiectivitatea umană), dar, de prin anii ’90, perspectiva asupra capacităţii fotografiei de a păstra obiectivitatea s-a modificat radical (John Urry, în The Tourist Gaze, din 1990, scria că trăim într-o lume în care totul e o copie şi în care masca pare cea adevărată). Trei scriitori celebri care, în textele lor, au analizat în profunzime rolul imaginii în societatea contemporană au vorbit şi despre fotografie: Susan Sontag, Jean Baudrillard şi Roland Barthes, abordând perspective variate, de la o pură analiză tehnicistă până la o filozofie fatalistă a pierderii reperelor realului. Citeşte tot articolul

Lansare de carte – „A doua scrisoare pierdută” de Eugen Şerbănescu

V-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă cu personajele după „the end” sau după lăsarea cortinei? Poate că le-aţi şi trasat noi drumuri şi noi destine, aşa cum, mărturisesc, fac şi eu aproape după fiecare carte. Eugen Şerbănescu a dus mai departe acest exerciţiu de imaginaţie şi a scris o continuare la O scrisoare pierdută, intitulată chiar A doua scrisoare pierdută. Despre ce se întâmplă cu personajele lui Caragiale şi cum au ajuns ele să fie plasate într-o nouă poveste veţi avea ocazia să aflaţi chiar de la autor, căci lansarea cărţii va avea loc în prezenţa sa, miercuri, 17 octombrie, la ora 18.00, în foaierul Sălii Majestic a Teatrului Odeon. Citeşte tot articolul

Spunînd poveşti cu păpuşi şi marionete. Interviu cu Lenuţa şi Sorin Dorobanţu

A spune poveşti, noi sau clasice, este o misiune dificilă pentru un păpuşar şi un marionetist. Trebuie să stăpînească o tehnică desăvîrşită, să accepte să muncească ştiind că recompensele financiare sînt, în general, modeste, şi, mai mult, să ştie să se retragă în spatele personajului principal, care este marioneta (sau păpuşa). Printre virtuozii acestui domeniu se numără Lenuţa şi Sorin Dorobanţu, din Arad, care şi-au înfiinţat şi o companie de teatru, aducînd la viaţă poveşti precum Scufiţa Roşie sau Aladin şi lampa fermecată, încercînd permanent să inoveze, să îmbogăţească povestea cu un ambient şi cu ceea ce numesc ei gadgeturi, pentru a-i atrage şi mai mult pe copii. Spectacolele lor sînt întotdeauna interactive şi au un mesaj activ: de pildă, în spectacolul Fabuloasa călătorie a domnului Nostoc, după povestea lui Patrice Seiler, în care se vorbeşte despre poluare şi despre un mediu de viaţă din ce în ce mai dezumanizat şi mai rece, copiii sînt îndemnaţi, la final, să interacţioneze cu actorii şi să-şi exprime părerea. Citeşte tot articolul

Caragiale – varianta comică şi varianta tragică, la FNT 2012

„Bucureştii lui Caragiale”, un amplu festival care a acoperit întreaga vară, s-a terminat în septembrie, dar Caragiale nu mai are mult de aşteptat pînă să fie din nou prezent pe scenele teatrelor din Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, care a dedicat o secţiune montărilor din dramaturgia şi proza acestuia. „Al matale, Caragiale” propune, pentru ediţia a XXII-a a FNT-ului, patru spectacole după Caragiale, festivalul deschizându-se chiar pe scena teatrului care-i poartă numele şi, evident, cu o montare ce aduce la viaţă, în cheia teatrului coregrafic specific lui Gigi Căciuleanu, lumea caragialiană: D’ale noastre. Citeşte tot articolul

A minţi sau a nu minţi? Dan Ariely, „Adevărul (cinstit) despre necinste”

Minciuna şi înşelăciunea nu apar doar la nivel înalt, în politică sau pe Wall Street, ci ne afectează toate aspectele vieţii, chiar atunci când credem că urmăm o linie etică. Despre cum ajungem să practicăm înşelăciunea şi chiar să ne furăm singuri căciula vorbeşte Dan Ariely în cartea Adevărul (cinstit) despre necinste. Cum îi minţim pe toţi – dar mai ales pe noi înşine, apărut de curând la Editura Publica (unde s-au mai publicat până acum, de acelaşi autor, Iraţionalitatea benefică şi Iraţional în mod previzibil, cărţi ce aduc o perspectivă inedită asupra raportării la lumea afacerilor: după cum indică şi titlurile, uneori este mai bine să nu urmezi linia pe care o consideri cea raţională, ci să încerci şi mici devieri îndrăzneţe). Citeşte tot articolul

Atunci cînd dragostea împinge la fanatism. Salman Rushdie, „Shalimar the Clown”

La un prim nivel o carte de dragoste, romanul Shalimar the Clown este, în esenţă, o pledoarie pentru toleranţă, punînd accentul pe faptul că tendinţa către fanatism şi alunecările oamenilor în direcţii extremiste sînt mai degrabă provocate de un context socio-politic nefavorabil decît de înclinaţii naturale. Kaşmirul descris de Rushdie este înfăţişat ca un tărîm neverosimil de liniştit şi armonios, parcă atemporal, înainte ca India şi Pakistan să înceapă războiul pentru această zonă. Singurele conflicte care apăreau între satele Pachigam (predominant musulmană) şi Shirmal (predominant hindusă) erau legate de întrecerile culinare, fiecare încercînd să deţină supremaţia. Prieteniile se legau între oamenii dintre cele două sate, indiferent de orientarea religioasă – religia nu este, iniţial, motiv de dezbinare, atît musulmanii, cît şi hinduşii au vederi moderate şi chiar căsătoriile inter-religioase puteau avea loc. Citeşte tot articolul

Rănile realităţii, vindecate prin fantastic. Haruki Murakami, „Cronica păsării-arc”

Dintre romanele lui Haruki Murakami, Cronica păsării-arc (1994) reuşeşte cel mai bine să inducă o senzaţie de stranietate la toate nivelurile şi încă din primele pagini. Totul pare a fi de pe altă lume – o lume văzută parcă prin lentila distorsionantă a unui iluzionist –, cu alte reguli şi chiar cu alte legi fizice. În acest roman, nu se poate delimita lumea reală de cea ficţională, căci aşa-zisa realitate nici măcar nu mai are reprezentanţi, aşa cum se întâmplă totuşi în alte cărţi ale sale. În Cronica păsării-arc, toate personajele par a fi absorbite într-o dimensiune în care nimic nu este ceea ce pare şi din care o întoarcere nu este posibilă, căci nu există acel altundeva al „normalităţii”. Totul este supus imprevizibilului, iar personajele trebuie să se adapteze rapid evenimentelor ce le dau peste cap existenţa. Abia în IQ84, cel mai recent roman al său, Murakami va mai explora atât de îndrăzneţ şi de complex un tip de fantastic ce nu este nici realism magic, nici SF tehnicist, ci o scriitură în care oniricul şi fabulosul se întreţes pe un fundal al contemporaneităţii, ce pare că poate îngloba atât rutina, banalul, cât şi extraordinarul. Citeşte tot articolul

Citind literatură în muzică

Referinţe literare în muzică sunt numeroase, de la titluri de formaţii până la inserţii mai subtile în cadrul versurilor. În lista de mai jos, am început cu o serie de formaţii al căror nume trimite la un text literar, apoi am căutat mai amănunţit şi am descoperit la alte formaţii (sau la alţi cântăreţi) neaşteptate referinţe literare. Majoritatea formaţiilor şi cântăreţilor din această listă intră în categoria rock. Vă invit şi pe voi să descoperiţi alţi cântăreţi şi alte formaţii din genuri diferite. Citeşte tot articolul