Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Seducţia lecturii – de la delectare la puterea de control. Mikkel Birkegaard, „Biblioteca umbrelor”

Când ne gândim la literatura nordică, ne vine în minte mai întâi genul poliţist sobru, bine construit, de apreciat prin modul în care revigorează un domeniu intens speculat. Aşa că atunci când am început romanul Biblioteca umbrelor, mă aşteptam la un thriller de acest gen, deşi celălalt roman al lui Mikkel Birkegaard, Condamnat la moarte, se remarca printr-o structură vizibil diferită – fără a fi dark, Condamnat la moarte reuşea să îmbine armonios suspansul tipic  unei cărţi poliţiste cu fluiditatea unui roman fantasy. Dar Biblioteca umbrelor (Libri di Luca), care e romanul său de debut (2007), nu se mai apropie nici măcar prin atmosferă de thrillerele nordice, ci de misterul şi poezia din cărţile italianului Eco (de altfel, Jon, personajul central al cărţii, este pe jumătate italian). Citeşte tot articolul

Ultimele zile din viaţa scriitorilor – cinci morţi misterioase, absurde, suspecte

Dacă tindem să ne îndreptăm atenţia asupra unor detalii picante sau bizarerii din viaţa scriitorilor, să nu uităm că în unele cazuri, şi contextul morţii lor pare a fi o scenă scoasă din propriile cărţi. Dacă nu acum mult timp vorbeam de bolile scriitorilor, în lista de mai jos, puteţi citi despre împrejurările morţii a cinci scriitori celebri. Misterioasă, stranie sau chiar ironică, moartea lor este şi ea o scenă de literatură. Citeşte tot articolul

„În India mi-am reamintit să zâmbesc, să comunic firesc, să privesc oamenii în ochi şi în suflet, să nu mă grăbesc, să am răbdare” Interviu cu Chris SIMION

A scris trei romane (Spovedania unui condamnat, În fiecare zi Dumnezeu se roagă la mine, Ce ne spunem când nu ne vorbim) şi mai multe cărţi de aforisme, exerciţii stilistice şi monologuri, a debutat la vârsta de 16 ani şi a absolvit două facultăţi, Teatrologie şi Regie Teatru. Mergea la cenaclul Facultăţii la Litere încă din liceu şi la 16 ani a primit o bursă de un an la Sanskriti Kendra în New Delhi, experienţă pe care o consideră cea mai importantă de până acum. A înfiinţat, alături de Pascal Bruckner, compania de teatru D’AYA, în 1999, şi spectacolele ei (Dragostea durează trei ani, Te iubesc! Te iubesc?, Hell, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, Omul-pescăruş etc.) arată că mişcarea teatrală independentă capătă un contur tot mai închegat. Un must see sunt şi montările ei în colaborare cu Teatrul Bulandra – Maitreyi (cu Maia Morgenstern, Aylin Cadîr, Vlad Zamfirescu etc.) şi Oscar şi Tanti Roz, după Eric Emmanuel Schmitt (cu Marius Manole, Oana Pellea etc.). Chris Simion, un om cu un CV cât pentru zece, consideră că mai are încă multe răspunsuri de aflat. Dar la câteva întrebări a găsit răspunsuri şi merită să vedeţi care sunt acestea. Un dialog despre teatru şi literatură, despre călătoria în India pe urmele lui Eliade, despre dilemele existenţiale de la o vârstă fragedă, despre Dumnezeu şi creştinism, despre misticism şi artă. Citeşte tot articolul

O întâlnire cu personajele lui Caragiale – ultimele zile ale Festivalului „Bucureştii lui Caragiale”

Deşi a început pe 9 iunie şi toată vara Centrul Vechi şi zona Hala Traian au fost animate şi de personajele lui Caragiale, în diferite montări după piesele lui, în cadrul unui amplu festival dedicat dramaturgului, sunt sigură că nu aţi reuşit toţi să ajungeţi la Festivalul „Bucureştii lui Caragiale”, aşa că mai aveţi ocazia până duminică, 23 septembrie. Mai mult decât o selecţie de producţii după texte de Caragiale, acest festival a readus la viaţă atmosfera unei întregi epoci, oferind publicului sau pur şi simplu trecătorilor parade de costume, proiecţii, plus spectacole de circ, operă sau concerte. Citeşte tot articolul

Titluri de cărţi inspirate din muzică

Mai des întâlnită este situaţia în care formaţiile şi cântăreţii se inspiră din literatură, dar există şi cazuri de scriitori care şi-au intitulat cărţile după titlul unei melodii sau după un vers. În lista aceasta, pe care sunteţi liberi să o completaţi, am identificat câteva exemple de acest gen. Citeşte tot articolul

„Noaptea de sânziene”, nostalgia timpului pierdut

Dacă în România „obsedantului deceniu” nu îşi făceau loc decât scrieri cu tentă politică, aservite sistemului, literatura trebuind să devină şi ea o rotiţă şi un şurub în marele sistem pe cale de a se construi, situaţia se prezintă diferit pentru autorii care plecaseră din ţară şi care beneficiau de un mediu şi condiţii normale. Astfel se explică apariţia unei cărţi precum Noaptea de Sânziene a lui Mircea Eliade, în 1955, la editura Galimard, perioadă în care la noi în ţară cu greu puteau ieşi spre publicare scrieri care să mai păstreze ceva din criteriul estetic. Citeşte tot articolul

„Nu suntem ceea ce arătăm, ci ceea ce ascundem”. „Aplauze pentru Lena”, în Festivalul Undercloud

Ca un preview pentru stagiunea ce va începe în curând, Festivalul Undercloud (3-13 septembrie), ajuns la a cincea ediţie – deja un festival-cheie pentru producţiile independente – pune şi de această dată accent pe literatura română contemporană, despre care Chris Simion, directoarea festivalului, consideră că merită a fi promovată. Printre spectacolele selecţionate la acest festival care au avut ca punct de plecare un text de literatură contemporană se numără Aplauze pentru Lena, în regia lui Chris Simion, cu Marius Manole şi Puşa Darie, după un text de Valentin Nicolau, inclus în volumul Poveşti din al nouălea cer, recent apărut la Editura Nemira. Citeşte tot articolul

11 cărţi pentru 11 septembrie

Deşi pe plan economico-politic, situaţia este în continuare delicată, pe plan artistic 11 septembrie 2001 a avut un impact cu adevărat prolific, sute de cărţi, de fiction şi non-fiction, apărând în ultimul deceniu (la fel, domeniul artistic, în special cinematografia, a constituit un spaţiu propice pentru creaţii inspirate de 9/11). Am realizat o listă de 11 cărţi pe care vi le recomand pentru a vă crea o imagine complexă asupra evenimentelor. Dincolo de impactul politic, 11 septembrie a reprezentat o sursă neaşteptată de inspiraţie pentru scriitori şi artişti. Citeşte tot articolul

Descoperind hinduismul în Londra. BAPS Shri Swaminarayan Mandir

Amplasat în cartierul Neasden din Londra, într-o zonă cu precădere industrială, unde nu te-ai aştepta să descoperi un templu de o frumuseţe arhitecturală ce s-ar potrivi într-un alt peisaj, BAPS Shri Swaminarayan Mandir este primul templu hindus tradiţional din Europa, fiind construit, în doar trei ani, după un model tipic vedic: fără structură de oţel, în final fiind nevoie de peste 26.000 de bucăţi de marmură cioplită. Ridicat prin contribuţia a mii de voluntari, templul se află sub tutela spirituală a lui Pramukh Swami Maharaj, considerat al cincilea succesor al lui Bhagwan Swaminarayan. Fără să lase senzaţia de apăsare pe care de multe ori o inspiră alte „locuri sacre”, BAPS Shri oferă o experienţă nu atât spirituală (deşi asta depinde, evident, de scopul pentru care intri în templu), cât una culturală, aşa că până şi pentru cei nonreligioşi, acest templu este un must see în vizita lor în Londra. Citeşte tot articolul

Moarte şi eros, Beatles şi literatură – „Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami

Stilul lui Haruki Murakami îl recunoşti imediat prin cel puţin două note distincte: titluri ce trimit la o serie de melodii celebre (şi nu aici se opreşte influenţa muzicii în scrierile lui Murakami) şi abordarea unui tip inedit de fantastic, amplasat într-un spaţiu hipermodernizat şi totuşi fără să fie împins înspre o formă de SF rece, distopic, ci mai degrabă înspre unul... poetic, filosofic. În ultimele sale romane, mai ales în IQ84, a explorat din plin această direcţie a fantasticului, dar în câteva proze de la începutul carierei sale, descoperim un alt Murakami, care abordează un realism pe care nu îl vom mai întâlni apoi. Romanul care l-a consacrat, Pădurea norvegiană (1987), care a şi fost ecranizat în 2010, construieşte o poveste despre pierdere şi regăsire, despre cât de mult din trecut putem recupera şi despre alegerea noastră de a lăsa fantoma acestui trecut să creeze un viitor atât de incert, încât nici un reper nu mai este identificabil. Citeşte tot articolul

Un basm fără prinţese sau cavaleri pe cai albi – „Bella şi cavalerul fără nume”

Scrisă de un tânăr dramaturg englez, Oliver Emanuel, piesa Bella şi cavalerul fără nume (Bella and the beautiful knight, 2005) brodează pe schema basmului contemporan o poveste în care cuplul El-Ea trebuie să depăşească o serie de dificultăţi pentru a reuşi să fie împreună. Dificultăţi date de un al treilea personaj, un alt El. Nimic nou sub soare până aici, dar ceea ce face diferenţa este legătura stranie, frizând patologicul, dintre cei trei: un frate, o soră şi iubitul acesteia. Un trio care, în varianta de scenă a regizorului Vladimir Anton, este format din Ioana Anastasia Anton, Tudor Aaron Istodor şi Lucian Iftime, într-un proiect prezentat, în 2008, la concursul de tinere talente iniţiat de Teatrul de Comedie, „Comedia ţine la TINEri”. De atunci, cei trei au ajuns nume tot mai apreciate în domeniul teatrului şi al filmului, Ioana Anastasia Anton fiind premiată chiar la un an după, pentru rolul Ofeliei din Hamlet-ul lui László Bocsárdi.  Citeşte tot articolul

Supravieţuirea cu sinele sălbatic. Yann Martel, „Viaţa lui Pi”

Viaţa lui Pi (2001) a scriitorului de origine canadiană Yann Martel este, mai întâi de toate, o carte alegorică şi plină de simboluri, începând de la numele personajului principal până la ceea ce reprezintă prezenţa anumitor animale în desfăşurarea acţiunii. Deşi se poate citi la un nivel de suprafaţă, mergând pe o simplă denotaţie a faptelor prezentate, Viaţa lui Pi capătă aspecte nebănuite şi complexe atunci când este abordată şi la un nivel conotativ. O poveste la a treia – poveste în poveste în poveste –, Viaţa lui Pi este mult mai mult decât o simplă naraţiune despre supravieţuirea în condiţii extreme. Citeşte tot articolul

Vară, cărţi, actori (anchetă) – ce citesc Victor Rebengiuc și mulți alți actori români

E sfârşitul verii, dar teatrele sunt încă în vacanţă, cu mici excepţii, aşa că m-am gândit să stau de vorbă cu câţiva actori nu despre spectacolele lor, ci despre ce îi pasionează în domeniul cărţii. Am descoperit cu încântare că în rândul actorilor există cititori pasionaţi nu numai din literatură universală, ci şi din cea română contemporană. Citeşte tot articolul

Joaca de-a Dumnezeu. Magicianul, John Fowles

Cei obişnuiţi cu Fowles din Iubita locotenentului francez, un roman care, în ciuda finalurilor alternative, rămâne o scriitură clasică, liniară, vor descoperi cu surprindere în Magicianul - The Magus (1966) un scriitor… magician, căruia îi place atât de mult să se joace cu panurile narative şi cu personajele, firul acţiunii rămânând imprevizibil până la ultimele rânduri. Dacă ar fi să găsesc un echivalent în cinematografie, nu l-aş putea compara decât cu creatorul de filme twisted David Lynch. Citeşte tot articolul