Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Georges Bataille şi erotismul morbid ca formă de cunoaştere

Madame Edwarda şi celelalte povestiri ale lui Georges Bataille din volumul publicat în 2004 la Polirom nu mai sunt, pentru epoca noastră, atât de  şocante – deşi cu acest scop au fost scrise –, dar cel puţin extravagante şi, pe alocuri, artificiale. În spatele acestor scrieri, de un erotism împins la extrem, combinat cu note de macabru şi scatofilie, stă un personaj la fel de extravagant: poate greu de crezut, Georges Bataille, crescut într-o atmosferă catolică strictă, a avut iniţial intenţia de a deveni preot, dar a renunţat şi s-a aruncat într-o viaţă dezordonată, intrând în mişcarea suprarealistă, cu toate că raporturile sale cu membrii acesteia au fost destul de tensionate, a înfiinţat apoi o societate secretă, Acéphale, bazată pe ideea de sacrificiu uman. Evident, frecventa cu regularitate bordelurile, un mediu care l-a inspirat vizibil în literatura sa. Citeşte tot articolul

Literatura cu teme ezoterice, varianta necomercială. Umberto Eco, „Pendulul lui Foucault”

Citind Pendulul lui Foucault (1988), înţelegi de unde s-au inspirat Dan Brown şi alţi scriitori amatori de literatură senzaţionalistă, cu iz ezoteric, dar cartea nu a fost un bestseller, căci nu face compromisul unei intrigi uşurele, tot mai des întâlnită în literatura de gen din următorii ani, mergând pe o reţetă sigură, cu succes la publicul larg. Aşadar, nu Dan Brown a fost iniţiatorul acestei tendinţe de resuscitare a interesului faţă de misterele templierilor şi faţă de ceea ce se presupune că s-ar afla în spatele „adevărurilor” religioase, ci Umberto Eco, în Pendulul lui Foucault, o carte amplă, construită multiplu, îmbinând romanul istoric cu cel de mistere şi, evident, cu cel ironic, postmodern. Citeşte tot articolul

Ficţiunea bate realitatea. Mikkel Birkegaard, „Condamnat la moarte”

Dacă te întrebi ce se mai poate face dintr-o combinaţie a clasicului motiv al manuscrisului găsit şi o intrigă poliţistă, şi ea destul de clasică – scriitorul de romane horror, terorizat de un „copycat” care transformă în realitate crimele brutale descrise în cărţi –, Mikkel Birkegaard îţi oferă un răspuns mai mult decât satisfăcător: bestsellerul său Condamnat la moarte reuşeşte să transforme chiar şi aceste subiecte tocite într-o naraţiune imprevizibilă şi, în acelaşi timp, marcată de o puternică interogaţie asupra graniţei dintre ficţiune şi realitate: cât de greu este să opreşti ficţiunea să nu se transforme în realitate, mai ales în cazul scrierilor ce dau frâu celor mai cumplite porniri violente? Citeşte tot articolul

O distopie de secol XXI. „Un om în întuneric” de Paul Auster

Printre cele mai recente distopii se numără romanul Un om în întuneric (Man in the Dark, 2008) de Paul Auster, care, ca mulţi scriitori  (asemenea, de pildă, lui Martin Amis sau Don DeLillo), a simţit nevoia să transpună în plan literar tragedii precum războiul din Irak sau prăbuşirea turnurilor gemene din 2001, nu neapărat ca semn al procesului de vindecare, favorizat de actul scrierii, ci mai degrabă ca pe o datorie morală. Auster nu inserează însă nici o notă optimistă în literatura sa dedicată evenimentelor de la WTC, căci consideră că astfel de tragedii au făcut incompatibilă literatura cu mesajele de optimism. Citeşte tot articolul

Mirajul aşteptării. Dino Buzzati, „Deşertul tătarilor”

Probabil că fiecare crede, la un moment dat în viaţă, că un destin special îl aşteaptă, că e imposibil ca viaţa să însemne doar o rutină îngrozitoare, ce anihilează într-un final toate dorinţele şi aşteptările, oferindu-ţi un fel de înţelepciune a resemnării. Dar poate că uneori ceea ce se numeşte destin nu înseamnă decât o mare farsă pe care ţi-o joacă viaţa şi până în clipa morţii aştepţi să ţi se întâmple ceva care să salveze anii de ratare, care să-ţi arate că toate sacrificiile au avut un rost. Cum finalurile de basm se petrec doar... în basm, realitatea arată cu totul altfel, aşa că e foarte probabil ca zarurile pe care joci să fie, până la final, necâştigătoare. Dino Buzzati, jurnalist scriitor şi pictor, în cel mai cunoscut roman al său, Deşertul tătarilor (Il deserto dei tartari, 1940) este necruţător în a portretiza destine frânte, neîmplinite nu din pricina neputinţei, ci, şi mai ironic, tocmai din cauza credinţei oarbe, imposibil de depăşit, că într-o zi lucruri măreţe urmează să aibă loc şi abia atunci viaţa îşi va afla rostul ei adevărat. Citeşte tot articolul

Teoria literaturii şi a culturii, în benzi desenate. „Introducing Critical Theory. A Graphic Guide” de Stuart Sim & Borin Van Loon

Dacă nici în benzi desenate nu poate fi înţeleasă şi plăcută teoria literaturii şi a culturii, atunci cum? Stuart Sim şi Borin Van Loon s-au gândit la un mod accesibil şi simpatic de a prezenta numeroasele teorii care au tot apărut după anii ’50 şi au alcătuit un volum – texte de Stuart Sim şi desene de Borin Van Loon – prin care încearcă să facă puţină lumină în hăţişul ideilor care însoţesc deja orice analiză literară şi culturală: „One no longer studies «literature», but literature plus the full range of  critical theories used to construct readings of narratives”. Citeşte tot articolul

Descoperiri tîrzii: Gogol, literatura fantastico-absurdă

Recunosc că destul de tîrziu am avut răbdarea şi disponibilitatea să-l recitesc cu atenţie pe Gogol, pentru că ştiţi cum este cu lecturile obligatorii din şcoală, combinate cu o predare rigidă: te fac să devii mai distant faţă de autorii respectivi şi, eventual, să-i judeci greşit. Cînd am avut ocazia să recitesc nuvele de Gogol, odată cu republicarea la Editura Polirom a unor volume de nuvele şi povestiri de Gogol, în 2007 şi în 2012, m-a surprins cît de moderne sunt construcţiile sale narative, mai ales în ceea ce priveşte filonul absurd, demn de distopiile de secol XX. Citeşte tot articolul

O dramă codată oniric. „Mă întorc de departe”, Sala Studio, Teatrul Odeon

Având la bază studii de literatură şi debutând ca actriţă, Claudine Galéa s-a remarcat mai degrabă prin textele sale pentru scenă şi pentru teatrul radiofonic, pentru care a şi fost recompensată cu premii prestigioase, precum Marele Premiu pentru Literatură Dramatică sau Prix des Radiophonies. Una dintre piesele ei, Mă întorc de departe (2003), a ajuns şi pe scenele româneşti – adaptată de Theo Herghelegiu pentru Sala Studio a Teatrului Odeon (cu o structură ideală pentru proiecte experimentale) şi montată în luna iunie, la sfârşitul stagiunii 2011-2012 –, propunând o poveste în care comedia se îmbină cu o profundă şi neaşteptată dramă, dezvăluită abia în final şi conferind noi valenţe întregii trame. Theo Herghelegiu, care, ca mulţi oameni de teatru, a trecut întâi pe la Litere, ajungând apoi la UNATC, este, de mai bine de zece ani, cunoscută în mediul teatral pentru promovarea producţiilor independente, alternative, câştigând şi Premiul Uniter, în 2001, pentru teatru alternativ şi pentru înfiinţarea companiei „Teatrul Inexistent”. Citeşte tot articolul

11 septembrie, o perspectivă franceză. „Windows on the World” de Frédéric Beigbeder

Evenimentele din 11 septembrie nu i-au lăsat indiferenţi nici pe scriitorii din afara spaţiului american, aşa că apariţia cărţii Windows on the World a lui Frédéric Beigbeder (cunoscut la noi mai degrabă pentru volumul Dragostea durează trei ani), în 2003, nu a fost surprinzătoare. Alegînd un titlu ce face referire la celebrul restaurant aflat la etajul 107 din Turnul de Nord al World Trade Center, Beigbeder plasează centrul acţiunii în chiar mijlocul dezastrului: în locul din care nimeni nu a mai avut vreo şansă de salvare. Citeşte tot articolul

Foyles, visul împlinit al cititorului pasionat

Printre cele mai faimoase librării din lume, Foyles, amplasată în centrul Londrei, la sud de Trafalgar Square, este atât de bogat dotată încât, în linie dreaptă, rafturile cu cărţi s-ar întinde pe zeci de kilometri. Iniţial o afacere de familie, a fraţilor William şi Gilbert Foyle, care vindeau cărţi second-hand, la începutul secolului XX, Foyles a continuat, de-a lungul timpului, să menţină interesul altor membri ai familiei şi afacerea a rezistat chiar şi în perioadele de criză din timpul războaielor. Dar abia în anii 2000 a devenit cu adevărat faimoasă, câştigând numeroase premii, în special pentru „best independent bookseller”. Citeşte tot articolul

Despre naivitate şi alte iluzii pierdute. „Cărarea cuiburilor de păianjen” de Italo Calvino

Literatura universală nu duce lipsă de cărţi despre cel de-al Doilea Război Mondial, dar puţine sunt scrise din perspectiva unui copil, aşa cum este Il sentiero dei nidi di ragno, din 1947, romanul de debut al lui Italo Calvino, scris când avea 23 de ani. Într-un stil total diferit de cel prin care Calvino a devenit celebru (din Dacă într-o noapte de iarnă un călător), Cărarea cuiburilor de păianjen, o carte ancorată în realism şi nicidecum bazată pe un nivel metatextual, direcţie pe care avea să se concentreze mai târziu Calvino, este povestea unui copil care încearcă să facă faţă evenimentelor istorice prin umor şi printr-o atitudine voit arogantă şi sfidătoare, necesară pentru a supravieţui într-o lume a adulţilor pe care nu reuşeşte s-o înţeleagă. Citeşte tot articolul

Umor la a patra. „Noi 4”, la Godot Café-Teatru

Formula „noi 4” este un artificiu cu care Lia Bugnar se joacă în mai multe piese, de pildă în Stă să plouă sau în O piesă deşănţată. Îi place, de asemenea, să lucreze cu un grup de actori pe care îi distribuie în majoritatea montărilor sale, decizie foarte inspirată, căci, pe lângă faptul că îţi creează un sentiment de familiaritate, ai ocazia să îi vezi performând în stiluri diferite şi să observi incredibila lor abilitate de a asimila roluri aflate uneori la poluri opuse. Cel mai relevant exemplu este Ilinca Manolache, care în O piesă deşănţată este nevasta frigidă, pe când în Noi 4 joacă rolul amantei impertinente. Noi 4 este spectacolul în care Lia Bugnar şi colegii ei se joacă şi experimentează cel mai mult. Citeşte tot articolul

Patru personaje în căutarea artei romanului. Jerome K. Jerome, „Arta de a nu scrie un roman”

Patru prieteni se hotărăsc să scrie un roman împreună, că doar patru minţi strălucite nu ar putea să creeze decât ceva nemaipomenit, se gândesc ei. Aşa că seara se întâlnesc în barca minusculă, locuinţă a unuia dintre ei, pentru a discuta şi a pune cap la cap fiecare idee, povestind întâmplări prin care au trecut sau relatând fapte la care au asistat. Dar cei patru nu se apropie câtuşi de puţin de liniile schiţate iniţial, ajungând, de fapt, să vorbească despre arta... de a nu scrie un roman. Jerome K. Jerome (scriitor şi umorist englez de la începutul secolului XX), în romanul său publicat în 1893, cu titlul Novel Notes, îşi pune personajele, la început entuziaste, apoi tot mai sceptice, să pornească într-o aventură livrescă, având o miză substanţială: de a-şi nota nu ideile obişnuite, ci toată înţelepciunea acumulată de toţi patru, pe care o vor folosi pentru a crea Romanul, unic şi de neegalat, după care nu vor mai scrie nimic, căci acesta le va absorbi toate resursele. Citeşte tot articolul

O carte postmodernă… ca la carte. Levantul de Mircea Cărtărescu

Nu mi-a plăcut niciodată deconstrucţia de dragul deconstrucţiei, aşa că din rândul romanelor postmoderne, m-am îndreptat întotdeauna spre cele care nu calcă în picioare ce a fost înainte, ci încearcă să revalorifice, să repună în context, dar, în acelaşi timp, reuşesc să se distanţeze. Din categoria aceasta, Levantul de Mircea Cărtărescu este printre cărţile în care funcţionează cel mai bine acea logică a reînnoirii de care vorbea Matei Călinescu. Citeşte tot articolul

„Avem nevoie de experienţe care să ne apropie de noi înşine”. Interviu cu Eugenio BARBA

Născut la Galipolii, în Italia, şi emigrat în Norvegia, în anii ’50, Eugenio Barba are un traseu complicat şi tumultuos: studiază mai întâi literatură franceză şi norvegiană, istoria religiilor, apoi se apropie de teatru şi pleacă în Polonia pentru a studia, ajungând să lucreze alături de Grotowski. Întors în Norvegia şi întâmpinând dificultăţi în a lucra ca regizor, decide, în 1964, să-şi înfiinţeze o companie de teatru, Odin Teatret, în orăşelul Holstebro. Teatrul-laborator practicat de această companie a ajuns să fie celebru în întreaga lume, prin zecile de producţii realizate până în prezent, cu Odin Teatret şi cu ISTA (International School of Theatre Anthropology), fondată de Barba în 1979. Eugenio Spectacolele lui Eugenio Barba nu sunt străine publicului român, în cadrul diferitelor festivaluri fiind prezentate producţii precum Orô De Otelo, Odă progresului, Închisoarea de oase, Killing Time. Barba este şi autor de cărţi, printre cele publicate şi la noi numărându-se Teatru: singurătate, meşteşug, revoltă (Nemira), Casa în flăcări. Despre regie şi dramaturgie (Nemira), Arta secretă a actorului: Dicționar de antropologie teatrală, alături de Nicola Savarese (Humanitas), aceasta din urmă lansată în luna iunie, în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu. Citeşte tot articolul