Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


„Erotopoetica”, teatru poetico-muzical

Trei în unu: teatru, poezie, muzică, aceasta este reţeta spectacolului Erotopoetica de Toma Enache, de la Godot Café-Teatru, oferind aşadar ingrediente suficiente chiar şi pentru cei mai pretenţioşi. Mixajul de versuri de poezii din autori bine-cunoscuţi, români sau străini, precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Baudelaire, alternează cu interpretări melodice la fel de faimoase, repertoriul fiind „de la Maria Tănase la Edith Piaf”. Spectacolul, realizat de Toma Enache, este armonios completat cu o serie de proiecţii video (Cristi Săndulescu), aducând pe fundal imagini ce reproduc portrete de femei din diferite stiluri din pictură, de-a lungul timpului, ajungând până la o succesiune de fotografii, majoritatea reflectând portrete din interbelic sau scene specifice epocii. Citeşte tot articolul

Farmecul uitat al cărţilor clasice. „Casa Buddenbrook” de Thomas Mann

Recunosc că nu aş fi ajuns la Casa Buddenbrook dacă Thomas Mann nu m-ar fi cucerit cu Muntele vrăjit, dar e o lectură pe care nu am regretat-o, căci, deşi dimensiunea cărţii poate fi descurajantă, stilul zvelt şi dezinvolt al autorului a făcut ca cele peste 500 de pagini să fie parcurse fără nici o dificultate, iar delicateţea cu care Mann îşi construieşte fiecare detaliu şi subtilitatea prin care le conferă personajelor sale un destin implacabil, făcându-şi cititorul să spere totuşi că salvarea e posibilă, chiar şi într-un ultim, izbăvitor ceas, ridică romanul de debut al lui Mann cu mult peste o simplă frescă a burgheziei de secol XIX. Citeşte tot articolul

În aşteptarea deschiderii de stagiune. „Deschiderea stagiunii” de Mihail Sebastian

Ştiu că stagiunea s-a încheiat, căci, cu mici excepţii, vara, la noi, este necruţătoare cu montările teatrale, dar, cu gândul la deschiderea noii stagiuni, moment de care ne mai desparte puţin mai mult de o lună, m-am consolat cu un alt tip de deschidere de stagiune – cea dintr-o poveste. Destul de puţin cunoscută, nuvela Deschiderea stagiunii a lui Mihail Sebastian vorbeşte despre pasiunea sa cea mai mare, teatrul – teatrul ca punct de sprijin, ca reper, ca ultim simbol al salvării. Citeşte tot articolul

Un spectacol picant… „Uşor pikant”, la Godot Café-Teatru

Uşor picant... că altfel ar fi plictisitor într-o relaţie, nu? Între Emilia (Monica Florescu), actriţă, şi Valentin, regizor (Marian Popescu), nu are cum să se instaleze plictiseala, căci „dragostea” lor este una furtunoasă. Se iubesc, se urăsc, se ceartă, se împacă, în final fiecare îşi joacă mai departe propria-i tragicomedie. El ţipă, uneori se isterizează, găseşte voluptate în a arunca injurii, iar ea joacă în permanenţă teatru, chiar şi în spatele cortinei. Pe el îl doare mereu capul, poate din cauza atâtor somnifere pe care ea i le dă pentru a se strecura din casă şi a se întâlni cu amanţii. Ea profită de frumuseţea ei, că doar „frumuseţea este singurul adevăr pe care-l pricep până şi proştii”. Citeşte tot articolul

Rembrandt, în clarobscur. Lynn Cullen, „Eu sunt fiica lui Rembrandt”

Pentru cei pasionaţi de artă şi mai ales de pictura lui Rembrandt, cartea lui Lynn Cullen, Eu sunt fiica lui Rembrandt, este lectura ideală: un exerciţiu de imaginaţie care îl transformă pe pictor într-un personaj fascinant, misterios, o figură aparte ce nu-şi trădează stilul în favoarea modei vremurilor sale. Dar este şi un roman care reuşeşte să stârnească interesul faţă de lucrările lui Rembrandt chiar şi pentru cei care, aşa cum a fost şi cazul meu, nu sunt, în mod deosebit, atraşi de genul său de pictură. Mai relevantă şi mai pasionantă decât orice plimbare printr-o galerie cu picturile lui Rembrandt, cartea lui Lynn Cullen, scrisă aproape pe structura unei cărţi poliţiste, dar conţinând elemente de un ekphrasis pur, deschide interpretări nu numai asupra stilului rembrandtian, ci şi asupra vieţii sale. Citeşte tot articolul

Spaima de realitate. „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, la Godot Café-Teatru

Cui i-e frică de Virginia Woolf?, iniţial spectacol de licenţă, este una dintre montările studenţeşti care au reuşit să-şi facă loc în repertoriul profesionist, intrând deja în al şaselea an (a sărbătorit, pe 27 mai, la Godot, cinci ani de reprezentaţii). Spectacolul, nominalizat la Uniter, în 2009, pentru Cel mai bun debut (Florina Gleznea și Ionuț Grama), are o istorie zbuciumată, văzându-se adesea pus în dificultăţi financiare şi de spaţiu, dar a reuşit întotdeauna să-şi găsească o gazdă – de la Studioul Casandra, a ajuns la Teatrul Act, la Nottara şi acum la Godot –, iar echipa este mai consolidată decât oricând. Citeşte tot articolul

Istanbul, oraşul unde realitatea şi magia se întâlnesc

Ideală pentru o lectură de vară, uşoară şi revigorantă, cartea lui Michael David Lukas, Oracolul din Stambul (2011 - traducere de Simona Luca, Editura Allfa, 2012) nu invită doar la relaxare, ci şi la o redescoperire a universului romanelor de aventuri, cu ajutorul cărora, în copilărie, treceam mai uşor peste, uneori, mult prea lunga vacanţă de vară. Un roman de aventuri, dar şi un unul pigmentat cu elemente de ţin de romanul de mistere, Oracolul din Stambul este captivant atât prin povestea micuţei Eleonora Cohen, o fetiţă genială, cu o memorie ieşită din comun, cât şi prin farmecul oraşului de pe malurile Bosforului, un spaţiu predilect pentru mistere, intrigi şi evenimente ce pun de multe ori sub semnul întrebării graniţele realităţii. Citeşte tot articolul

Te iubesc, te urăsc, te iubesc… „Crize”, la Teatrul de Comedie

O poveste dintre un El şi o Ea care nu pot trăi nici împreună, nici despărţiţi, o poveste de dragoste... cu năbădăi – în această atmosferă incendiară, că tot venea vara, şi-a încheiat stagiunea Teatrul de Comedie, unde Vlad Cristache a avut premiera cu spectacolul Crize, după un text al lui Mihai Ignat. După ce a montat cu succes la Brăila două spectacole, Peer Gynt, după Ibsen (pentru care a şi fost nominalizat, în 2011, la Premiul Uniter pentru Debut), şi Poveşti de familie, după Biljana Srbljanović, tânărul regizor a schimbat şi oraşul, şi registrul, alegând un text al unui autor român contemporan, o „dramă sau comedie cu geometrie variabilă”. O dramă sau o comedie, depinde cum vrei să o priveşti, Crize este un tip nou de provocare pentru Vlad Cristache, care, până acum, s-a orientat mai degrabă către texte „grele”, cel mai recent spectacol al său oferindu-i posibilitatea unui alt mod de abordare teatrală: punerea în scenă a unei situaţii bazate în mare parte pe comedia de limbaj. Citeşte tot articolul

Berlinul sub norii trecutului şi ai prezentului

Deşi nu are nimic fantastic în construcţia lui, romanul lui Chloe Aridjis, Cartea norilor (2009, Prix du Premier Roman Étranger), este departe de a fi o simplă incursiune realistă în Berlinul de după căderea Zidului. Un oraş prins în ritmul înnebunitor al modernităţii, al adaptării la un prezent care încearcă să şteargă ultimele graniţe dintre Est şi Vest, Berlinul este şi un spaţiu încărcat de o istorie încă dureroasă: atracţia pentru latura sa tenebroasă este mai vie decât oricând, iar miturile urbane legate de nazism şi Hitler sunt deja parte a vieţii oraşului. Sunt mituri care, după cum e de aşteptat, lasă mai degrabă loc imaginaţiei să se dezvolte, astfel că organizarea de vizite în subteranele unde se presupune că s-ar fi aflat, cândva, popicăria Gestapoului, unde veneau să se relaxeze după ce torturau sau omorau pe cineva, nu are neapărat scopul de a reconstitui un fragment de trecut, cât mai degrabă de a colora rutina unui oraş ce pare uneori prea uniform. Citeşte tot articolul

„Teatrul se continuă în noapte ca o experienţă a visului” – Interviu cu George BANU

Stabilit din 1974 în Franţa, eseistul şi teatrologul George Banu a păstrat, asemenea lui Matei Vişniec, un dialog viu şi constant cu scena teatrală românească. Prezent, anual, la cele mai importante festivaluri de teatru din ţară, George Banu a participat şi la festivalul de la Sibiu, din luna iunie, în cadrul căruia s-a jucat Visul unei nopţi de Shakespeare, un spectacol după un scenariu al său. Tot în cadrul festivalului, şi-a lansat volumul Cortina sau fisura lumii (traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, 2012). George Banu, care consideră că nu e nevoie de Harold Bloom pentru a-i restitui lui Shakespeare locul în cultura europeană, preferă o abordare poetică a textelor shakespeariene, astfel că o colaborare cu regizorul Gavriil Pinte a venit ca un demers firesc. Citeşte tot articolul

Descoperirea de sine, între bucurie şi spaimă. Simona Popescu, Exuvii

Dacă în încercarea de a se descoperi pe sine, de a îşi înţelege identitatea – sau identităţile –, scriitorii fac adesea apel la amintiri, povestindu-şi viaţa sau fragmente care par a fi relevante, nu toţi reuşesc însă a se înţelege pe sine mai bine în urma acestui demers. Dacă apelul la amintiri, cel mai adesea din copilărie sau adolescenţă, reprezintă la unii autori soluţia necesară pentru redescoperirea de sine, pentru înţelegerea mai clară a modului în care fragmente, poate unele aparent nesemnificative, din trecut au ajuns să formeze o personalitate complexă, există unele cazuri în care apropierea prea mare de sine duce, paradoxal, la imposibilitatea de a întrevedea cu acurateţe ţesătura complicată pe care se construieşte identitatea. Citeşte tot articolul

Noua divinitate: maşinăria. Kafka, „Colonia penitenciară”

Dincolo de alegorie, distopiie ascund un realism mai puternic decît s-ar bănui, arătînd cît de mult s-a schimbat structura fiinţei umane. Birocraţia ce începea să capete dimensiuni monstruoase, dar şi o societate în degringoladă după un război devastator sînt aspecte ce trebuie căutate pentru a înţelege dezabuzarea şi sentimentul absurdului care transpar într-o scriere precum Colonia penitenciară a lui Kafka, publicată în 1919. Dezumanizarea poate atinge asemenea cote încît omul devine un simplu instrument care funcţionează după o serie de trăsături fixe, setat să acţioneze mecanic, fără să mai supună faptele unui proces de interiorizare. Totul se împarte, aşadar, în alb şi negru, iar modelul urmat este cel al maşinăriei. Omul modern a devenit el însuşi o maşină, spunea Réné Guénon în Criza lumii moderne, în această carte-lamento faţă de umanitatea pierdută. Citeşte tot articolul

Radu Afrim şi teatrul tuturor posibilităţilor. Lansare de carte: Cristina Rusiecki, „Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii”

În lumea teatrului, şi nu numai, Radu Afrim nu mai are nevoie de prezentare: stilul său, ce ar echivala în literatură cu realismul magic, în unele producţii, dar şi cu genul comic-burlesc, împins uneori către limitele absurdului, are nu doar admiratori, ci fani în toată puterea cuvântului, care îl urmează peste tot în ţară (căci Afrim montează la numeroase teatre din afara capitalei) şi se postează în faţa teatrelor cu câteva ore înainte de spectacol atunci când nu mai sunt bilete, în speranţa că totuşi vor avea o şansă. Despre Afrim, acest regizor-cult, s-au scris zeci, sute de articole, au apărut interviuri, dar până acum nu i-a fost dedicată o sinteză, o lucrare cuprinzătoare, care să urmărească fenomenul afrimian în toată complexitatea sa. Citeşte tot articolul

Mihail Sebastian, dincolo de „Jurnal”. Criza identitară şi cum a devenit „huligan”

(continuare a temei de aici) Odată cu accentuarea orientărilor politice ale colegilor săi de generaţie, în anii ’30, suferind de o tot mai acută rinocerizare, Sebastian devine din ce în ce mai marginalizat. Atât cei din lumea literară, cât şi prietenii încep să-l privească drept un intrus, iar dacă până la publicarea romanului De două mii de ani (1935), mocnea izbucnirea unei reacţii de tip antisemit, după acest moment, Sebastian va reprezenta ţinta unor atacuri nejustificate şi stârnite de prefaţa semnată de Nae Ionescu. Atacurile sunt atât de numeroase, încât Sebastian simte nevoia să le strângă şi să le comenteze în volumul Cum am devenit huligan. Citeşte tot articolul