Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Vai de cei învinşi! – „Eu, Rodin” în regia lui Mihai Măniuţiu

Rodin, geniu, artistul, cel căruia istoria i-a consemnat numele pentru totdeauna – în spatele acestei imagini se ascunde însă şi o latură mai ancorată în concret, ce ţine de slăbiciunile sale, de pasiunile, dar şi de caracterul său egoist, uneori plin de cruzime. Relaţia sa cu sculptoriţa Camille Claudel stă mărturie pentru aceste aspecte: artistă extrem de talentată, într-o perioadă în care femeile nu aveau dreptul de a studia la École des Beaux-Arts, Camille Claudel şi-a distrus mare parte din lucrări şi, respinsă de familie, care nu era de acord cu implicarea ei în artă şi cu atât mai puţin cu statutul ei de amantă a lui Rodin, a sfârşit prin a fi internată într-un ospiciu chiar de către mama şi fratele ei. Citeşte tot articolul

Adevărurile ascunse ale tăcerii – Aharon Appelfeld, „Pe neaşteptate, dragoste”

Cititor înrăit sau nu, probabil că aproape în fiecare carte de ficţiune ai întâlnit o poveste de dragoste. Şi, totuşi, e o temă care poate fi abordată inedit de fiecare dată, aşa că până şi în astăzi poţi citi un roman care să te surprindă cu acest subiect vechi de când lumea. La fel, e aproape imposibil să nu-ţi fi trecut prin mână o carte despre Holocaust, dar chiar şi acum se pare că e un subiect care conţine teritorii ce merită explorate. Dacă abordezi inedit ambele subiecte, în aceeaşi carte, reţeta e cu atât mai convingătoare. Acesta este cazul cu Pe neaşteptate, dragoste, roman în care Aharon Appelfeld explorează, într-un stil curat, fără nici o urmă de melodramatic, zbuciumul interior al celui care a înţeles abia la bătrâneţe că sensul vieţii unui om se frânge atunci când îşi reneagă, plin de ură, răzvrătit şi crezând că are să schimbe lumea, apartenenţa la un neam, la o familie. Dar chinul lui Ernest, scriitor care, ajuns la 70 de ani, încearcă să-şi înţeleagă răzvrătirile crude ale tinereţii, este vindecat, şi asta doar datorită dragostei speciale pe care i-o poartă tânăra sa menajeră – Irena. Citeşte tot articolul

Curajul de a fi incorect religios – José Saramago, „Cain”

  Să pui întrebări şi să îndrepţi atenţia asupra incongruenţelor de care mustesc textele sacre nu prea sunt demersuri compatibile cu un bun credincios. Dar ce noroc că un scriitor nu trebuie să respecte astfel de norme! După bunul său plac, poate să ia orice personaj din Biblie şi să-l pună în toate contextele posibile. Am descoperit cu bucurie că ultimul roman al lui Saramago, Cain, chiar asta face: se joacă, ireverenţios, cu personaje bine-cunoscute din Biblie şi demontează toate convenţiile, deschizând calea pentru numeroase întrebări referitoare la raportul omului cu divinitatea, așa cum a făcut cu foarte controversata Evanghelia după Isus Christos. Citeşte tot articolul

Teatru sub cort – one-woman show de Cosmina Lirca, la Ceainăria Cinci

În zilele de caniculă, nu ştim cum să fugim mai repede de terasele aglomerate, ultracentrale, şi să găsim mici refugii, eventual cu cât mai multă verdeaţă, ca să ţină umbră. Un asemenea colţişor am descoperit la Ceainăria Cinci, un local în zona Mărăşeşti (strada Olimpului, nr. 13), dar atât de ascuns vederii, că nu ai cum să dai de el decât întâmplător. Sau –  cum mi s-a întâmplat mie, care caut teatru în cele mai inedite locuri – dacă afli că are loc un eveniment. Aşa am descoperit eu Ceainăria Cinci, în căutare de teatru. Joi seara, în grădina ceainăriei, la umbra copacilor, dar şi a unui cort instalat în mijlocul grădinii (pe pământ, perne aşezate în formă de cerc şi măsuţe joase), într-o atmosferă care m-a trimis cu gândul la epoca hippie, am asistat la one-woman show-ul Cosminei Lirca, după un colaj din poemele Doinei Ioanid (din Poeme de trecere şi E vremea să porţi cercei). Citeşte tot articolul

Suprarealism la Green Hours – lectură din Gellu Naum

Atipic pentru o lansare de carte, evenimentul din 20 iunie, organizat cu ocazia apariţiei volumului Opere II. Proza de Gellu Naum, la Editura Polirom (o ediţie îngrijită de Simona Popescu) a pus accent, în cadrul relaxat de la Green Hours, mai ales pe cititori, în acest caz cititorii lui Gellu Naum. Moderat, la fel de relaxat, de Simona Popescu, acest eveniment i-a invitat pe fanii lui Gellu Naum să vină pe scenă şi să citească versuri sau pasaje preferate. Şi se pare că nu sunt puţini fanii lui Gellu Naum. Citeşte tot articolul

Teatrul şi realitatea dincolo de simţuri. Antonin Artaud, „Teatrul şi dublul său”

Într-o cultură (occidentală) în care domina tirania cuvîntului în teatru, Antonin Artaud – poet, dramaturg, dar şi actor – a adus o perspectivă atît de revoluţionară, încît şi în prezent se mai vorbeşte despre eseul Teatrul şi dublul său, publicat în 1938, la Gallimard, expresia revoltei sale faţă de modul în care teatrul ajunsese să fie abordat în Occident, într-o dependenţă tiranică faţă de limbajul verbal. Citeşte tot articolul

O zi cu Leopold Bloom – prima ediţie a Bloomsday în Bucureşti

Pentru iubitorii literaturii lui James Joyce, 16 iunie este o zi specială: este ziua în care are loc acţiunea romanului Ulise, o aventură a unui „erou” al epocii moderne, pentru care simpla existenţă reprezintă un test dificil de trecut: în epoca modernă, pare a spune Joyce, a fi erou înseamnă a reuşi să supravieţuieşti rutinei de zi cu zi. 16 iunie 1904 este ziua în care James Joyce a cunoscut-o pe Nora, viitoarea lui soţie, şi, considerând că este ziua din care a început o nouă viaţă, a ales-o ca timp de desfăşurare pentru cele peste cinci sute de pagini ale romanului Ulise. În întreaga lume se serbează această zi, iar în 2012 a venit şi rândul Bucureştiului, într-un mediu cum nu se putea mai potrivit: în scuarul din faţa pubului James Joyce şi pe fundal, muzică irlandeză, în interpretarea unor muzicieni de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Citeşte tot articolul

Mihail Sebastian, dincolo de „Jurnal” – proza

În general, când spunem Mihail Sebastian, ne gândim automat la Jurnal, uitând că Sebastian a fost şi un talentat prozator. Dacă teatrul său a avut un succes constant, chiar şi în prezent punându-se frecvent în scenă Jocul de-a vacanţa sau Ultima oră, proza sa a fost văzută  mai degrabă ca o încercare nu pe deplin reuşită. Există însă o doză de autenticitate care întotdeauna mi s-a părut că salvează aşa-zisele carenţe (de pildă, aşa cum i-au reproşat numeroşi critici, un lirism prea accentuat). Citeşte tot articolul

A face artă din cărţi

Când eram mici, ni se atrăgea mereu atenţia să nu îndoim paginile cărţilor, să nu le mâzgălim, să nu scriem nimic pe ele. Există însă o adevărată artă din transformarea şi sculptarea cărţilor, practicată de artişti care nu au ţinut cont de avertismentul „nu îndoi paginile”. Nu doar că le-au îndoit, ci le-au dat forme atât de originale, încât au înzestrat cărţile respective cu noi valenţe artistice. Este vorba, bineînţeles, de cărţi vechi, din anticariate, cărora nu le mai acorda nimeni nicio atenţie şi ar fi ajuns, altfel, la reciclare. Citeşte tot articolul

„L-am adus pe Cioran înapoi la Răşinari” – Interviu cu Mariana MIHU

Mariana Mihu, actriţă a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, a interpretat, de-a lungul carierei,  o varietate impresionantă de roluri, atât în teatrul de factură socială (înainte de ’89, spune ea, totul era social, în ciuda bine-cunoscutelor „şopârle”), cât şi în cel poetic. A lucrat cu regizori celebri, precum Mihai Măniuţiu (Electra) şi Şerban Puiu (Doamna de turtă dulce), dar şi cu Gavriil Pinte, care a distribuit-o în roluri mari, primite, de regulă, de bărbaţi. Arătând că în teatru nu trebuie să existe limitări, în Visul unei nopţi de Shakespeare îl joacă şi pe Puck, şi pe Hamlet, iar în Ispita Cioran, are un rol la fel de ofertant, Simone Boué, care devine şi „memoria” lui Cioran (ambele spectacole au putut fi văzute recent în cadrul FITS 2012, dar ele se joacă în fiecare primăvară şi toamnă). Citeşte tot articolul

Cu tabuurile scoase din dulap. Gore Vidal, „Oraşul şi stâlpul”

În conservatorii anii ’40-’50 din America, nu era nevoie de prea mult ca să scandalizezi opinia publică, pudibonderia şi ipocrizia făceau legea, în încercarea de a menţine o faţadă a bunurilor moravuri. Aşa că scrierea unui roman în care vorbeşti explicit, fără ocolişuri şi eufemisme, despre homosexualitate era garanţia căderii dacă nu în dizgraţie, măcar în centrul negativ al atenţiei. Dar Gore Vidal a sfidat regulile nescrise ale epocii sale şi, în 1948, în romanul Oraşul şi stâlpul, a abordat unul dintre cele mai puternice tabuuri de atunci (şi poate şi de acum, prin unele zone ale lumii) – homosexualitatea, despre care, spune Vidal, se credea „că era o formă a unei boli mintale, care îi afecta în special pe artiştii specializaţi în decoraţiuni interioare şi pe balerini”. Gore Vidal avea o mentalitate de neacceptat pentru acele vremuri, când era de neconceput că „alegerea unui partener este o chestiune de gust şi nu o lege divină sau «naturală»”. Citeşte tot articolul

Visul unei zile de teatru

Regizorul Gavriil Pinte îşi continuă proiectele de teatru poetic şi, după ce a transpus în scenă texte de scriitori români (Iustin Panţa, Cristi Popescu etc.), a ajuns acum şi la Shakespeare, eternul actual, într-o producţie care a avut la bază un scenariu al lui George Banu. Jucat în aer liber (în curtea Muzeului de Istorie), ca în teatrul elisabetan, şi, tot ca în teatrul elisabetan, desfăşurat în timpul zilei, pentru ca finalul să vină odată cu înserarea, Visul unei nopţi de Shakespeare (prezent în programul FITS 2012, alături de alte două producţii ale sale, Un tramvai numit Popescu şi Ispita Cioran), al Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu, îmbină elemente din două piese shakespeariene, Hamlet şi Visul unei nopţi de vară, punctate de un nivel metatextual, de o încercare de definire a teatrului: de pe vremea lui Shakespeare şi de acum. Citeşte tot articolul

Totu-i bine, dar nu se sfârşeşte cu bine – XXL (Fat Pig)

Nu prea mai avem parte de basme moderne, iar spectacolul lui Cristi Juncu, de la Teatrul Act (care s-a jucat în această perioadă în cadrul Festivalului de Teatru de la Sibiu), cu siguranţă nu este unul, deşi la un moment dat există speranţa unei salvări – a unei ieşiri din închisoarea creată de noi înşine, de importanţa absurdă pe care o acordăm opiniei celorlalţi despre noi, o evadare din constrângerile de a fi aşa cum ne imaginăm că ne-ar vrea ceilalţi. În slujba menţinerii imaginii sociale, suntem uneori dispuşi să ne sacrificăm propria fericire, pare a spune spectacolul XXL, regizat de Cristi Juncu, după un text de Neil LaBute, şi având în distribuţie tineri actori care deja au confirmat: Vlad Zamfirescu, Tudor Istodor, Irina Velcescu şi Raluca Vermeşan, care a şi luat Premiul Uniter pentru Debut, pentru acest rol. Nu doar că suntem dispuşi să alegem nefericirea, pare a transmite acest spectacol, ci suntem, de fapt, condamnaţi la nefericire, care, culmea, e de preferat decât povara de a fi privit ca acela care încearcă să iasă din turmă. Citeşte tot articolul

La graniţa dintre literatură şi teoria artei – Giorgio Vasari şi Daniel Arasse

Alăturarea lui Giorgio Vasari şi Daniel Arasse ar putea părea, la o primă vedere, stranie, dacă luăm în considerare distanţa în timp care îi separă pe cei doi, Giorgio Vasari plasîndu-se la începuturile constituirii teoriei şi istoriei artei, pe care Arasse le va duce, patru secole mai apoi, la un nivel în care sînt depăşite obişnuinţele de interpretare şi acele analize care par atît de cuprinzătoare încît nu mai permit conturarea unei alte direcţii. Citeşte tot articolul