Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


O noapte cu literatură plină – Noaptea Literaturii Europene

Vremea în sfârşit blândă a ţinut cu iubitorii de literatură pe 30 mai, la Noaptea Literaturii Europene (un proiect EUNIC, coordonat de ICR), de la Fundaţia Löwendal, şi i-a adus într-un număr considerabil la un maraton de lecturi din peste 50 de autori români şi străini, dezbateri, spectacole-lectură. Uneori, scriitorii invitaţi să citească aveau ei înşişi cărţi din care, apoi, lectura altcineva şi, în unele cazuri, lectura a fost realizată chiar de către autorii înşişi. Citeşte tot articolul

O fi teatru, o fi biserică, o fi cabină telefonică? Nu, e bibliotecă

Biblioteci în cele mai surprinzătoare şi inedite amplasamente În România, suntem obişnuiţi ca biblioteca să reprezinte un spaţiu bine determinat, într-o clădire clasică, banală, uneori chiar la parterul unui bloc. Ei bine, în alte ţări, bibliotecile le poţi găsi în cele mai originale locuri, acolo unde poate nu te-ai fi gândit niciodată că e potrivită o bibliotecă, dar care tocmai prin amplasamentul ei încurajează lectura. Citeşte tot articolul

Monştrii sexualităţii reprimate – „Furtuna de gheaţă” de Rick Moody

O suburbie tipic americană din Connecticut, din anii ’70, cu gazoane frumos îngrijite, cu  casnice îmbrăcate la patru ace şi asezonate cu un zâmbet fin şi, în acelaşi timp, fals. Pe acest fundal à la The Truman Show, prozatorul american Rick Moody se joacă, în Furtuna de gheaţă (The Ice Storm, 2002), cu destinele a două familii, Hood şi Williams, care devin mai apropiate decât şi-ar fi dorit vreodată, dar legăturile între ele nu au nimic de-a face cu afecţiunea . Este o apropiere dată de moarte, sex, droguri, mici perversiuni. Faţada de perfecţiune ascunde, de fapt, existenţe artificiale, vieţi trăite mecanic şi nefiresc, în încercarea de a păstra convenţiile sociale (şi să nu uităm că America, acum patruzeci de ani, era neaşteptat de conservatoare). Citeşte tot articolul

„Nu sunt scriitor, doar un personal literar auxiliar cu carte de vizită” – un cristian

Om de editură, organizator de proiecte culturale, redactor la Observator cultural, un cristian (pseudonim pentru Cristian Cosma) este acum şi prozator. Morţii Mă-tii, roman publicat în 2011, la Casa de pariuri literare (care numără două premii în palmaresul său, unul acordat de revista Tiuk! şi altul primit în cadrul Galei Bun de Tipar), este o provocare la adresa cititorului, în speţă la adresa celui care judecă o carte numai după titlu. Dar cine trece de titlu va avea o surpriză, şi una chiar foarte plăcută: va descoperi un scriitor – deşi afirmă sus şi tare că nu se încadrează în această categorie – care chiar are ceva de spus. Vă invităm la un interviu cu autorul, „un personaj” al lumii literare româneşti din ultimii cincisprezece ani, care vorbeşte aici nu numai despre traseul care l-a dus la scrierea acestei cărţi, ci despre întreaga sa experienţă, underground şi nu numai, din culise şi de pe scenă. Citeşte tot articolul

Literatura, din nou pe scenă, la Festivalul de Teatru de la Sibiu

Pe 25 mai începe unul dintre cele mai aşteptate festivaluri de teatru din România, cel de la Sibiu, comparabil, prin amploare, cu FNT. Pentru bookaholicii care se vor afla în Sibiu în următoarele zece zile – sau care se vor duce special pentru acest eveniment – am făcut o listă de recomandări cu spectacolele ce păstrează cel mai bine legătura dintre teatru şi literatură. Citeşte tot articolul

Vremea distopiilor nu a trecut – Ismail Kadare

După ce chiar şi dictatura comunismului începea a fi istorie, Ismail Kadare – scriitor din Albania, unde s-a manifestat una dintre cele mai crunte forme ale dictaturii – venea în peisajul literar cu noi distopii, cu alegorii ale comunismului, ale totalitarismului, în general. Istoria a arătat că experienţe tragice, precum fascismul sau devastarea produsă de un război extins la nivelul întregului pămînt nu pot opri întoarcerea terorii, cu şi mai mare virulenţă. Speranţele în certitudini rămîn reduse la minimum, pericolul fiind extins pînă la pierderea dreptului – considerat, o vreme, inerent – de a mai putea visa, avertizează Kadare în Palatul viselor, un roman care aminteşte de interminabila şi halucinanta birocraţie din Castelul, atmosfera fiind ridicată de Kadare într-un tărîm al oniricului. Citeşte tot articolul

Ce poveşti ne spun copertele – „Capesius, farmacistul de la Auschwitz”

Capesius, farmacistul de la Auschwitz este o carte dură şi impresionantă, despre povestea unui doctor din Sibiu, care ajunge farmacist-şef la Auschwitz. O poveste cutremurătoare, ce conţine mărturii atît ale victimelor, cît şi ale călăilor. Varianta românească a cărţii, apărută la Polirom, în 2008, în traducerea lui Cosmin Dragoste, adaugă un plus de dramatism poveştii prin însăşi coperta cărţii, aleasă cum nu se poate mai bine: un grup compact de oameni, uniţi de o tragedie, lucru vizibil prin postură şi prin expresia feţei. Căutînd mai multe despre această imagine, am aflat că este o copie după un tablou al lui Evelyn Williams, intitulat Waiting for the day (Aşteptând zorii, 1979). Citeşte tot articolul

Trecutul apare întotdeauna ca „belle époque“. Farmecul decadenţei în „joi mega.Joy”

Pe scena Teatrului Odeon, Radu Afrim a montat, în 2006, un spectacol care se mai joacă şi azi, ce e drept destul de rar, dar care şi-a păstrat acelaşi farmec, precum şi un public fidel. Nu ştiu alt regizor care să aibă un public mai constant şi mai pasionat, care să îl urmeze peste tot în ţară, la orice nouă producţie. Aş spune eu din două motive: unul ar fi o distribuţie care îi aduce în acelaşi tablou pe unii dintre cei mai buni actori ai teatrului românesc (e ca şi cum ai vedea istoria teatrului recent desfăşurându-se în timp real), precum Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Irina Mazanitis sau Constantin Cojocaru; al doilea motiv l-aş pune sub semnul decadenţei cu care Afrim îşi învăluie povestea, o modalitate unică de a face teatru în România. După cum bine se ştie, Afrim, care a primit pentru acest spectacol Premiul Uniter în 2007, este un regizor al poeticului, iar anul 2006 era încă într-o perioadă când estetismul său era mai pur, mai izolat de amestecul cu socialul. Vorbim de joi mega. Joy. Citeşte tot articolul

Istoria ca un dans de tango

În fluxul de cărţi despre comunism care au tot apărut în ultimii 10-15 ani, puţine sunt cele care reuşesc să impresioneze – asta pentru că a cam devenit o regulă nescrisă că trebuie să arăţi cât de rău era pe vremea de tristă amintire, iar esteticul trece în subsidiar, căci povestea nu trebuie să exceleze neapărat prin construcţie sau prin conturarea de personaje, ci prin mesaj, obligatoriu anticomunist. Cam supralicitată această temă (şi în literatură, şi în film), dar şi obosită înainte de vreme, căci din ea s-ar fi putut scoate producţii cu mai multă substanţă, aşa cum s-a întâmplat în cazul dramei Holocaustului sau chiar în cazul tragediei de la 11 septembrie (dacă e să amintim doar cartea lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud and Incredibly Close). Astfel că, deşi cu un titlu atractiv şi cu o copertă ce trimite la filmele poliţiste din anii ’50 sau poate la clasicul Casablanca, nu am sperat ca în cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, să întâlnesc în sfârşit o scriitură eliberată de obsesia de a evidenţia ororile sistemului, o carte ce nu îţi mai pune în faţă o pancartă pe care scrie „aşa trebuie să gândeşti şi să simţi despre ce a fost înainte de ’89”. Citeşte tot articolul

Norman Manea: „Literatura este, în esenţa ei, amorală. Morala ei vine implicit”

Într-o discuţie care a captat atenţia publicului de la Librăria Bastilia timp de aproape trei ore, Norman Manea, aflat în ţară la invitaţia revistei Observator cultural şi a Editurii Polirom, a invitat la un dialog care să nu stea sub lupa  moralităţii, ci să fie mai caustic, în sensul de a încerca să descopere miezul creativităţii. „Literatura este, în esenţa ei, amorală. Morala ei vine implicit, şi nu explicit. Cînd vine explicit, e o proastă literatură, cum ştim prea bine”, a afirmat Norman Manea, pentru care, indiferent de cît de multe traduceri beneficiază cărţile sale, singura limbă trăită este limba română. Citeşte tot articolul

Toni Morrison şi valorificarea pozitivă a trecutului

Odată cu dezvoltarea tot mai accentuată, în ultimii ani, a studiilor multiculturale, cu ramura sa de studii postcoloniale, problema sclaviei (abolită extrem de tîrziu, în America, spre mijlocul secolului al XIX-lea, efectele ei fiind vizibile însă pînă tîrziu în secolul al XX-lea, culminînd cu celebrele manifestări Ku Klux Klan, care şi-au făcut simţită prezenţa, deşi fără amploare, chiar în anii ’90) şi a modului în care aceasta a ajuns să fie reprezentată în literatură face subiectul a numeroase studii. Pentru sute de ani, negrul s-a situat în Alteritate, o alteritate pe care cei ce s-au dovedit mai puternici nu au dorit să o cunoască, ci să o supună. Apropierea de „Celălalt” capătă, astăzi, configuraţii diferite, abordările cele mai frecvente arătînd cît de puţin se cunoaşte din mentalitatea celor provenind din spaţii considerate multă vreme doar ca exotice (Edward Said, Gayatri Spivak, Homi K. Bhabha sînt printre cele mai cunoscute voci care atrag atenţia asupra necesităţii de a ieşi dintr-o perspectivă europocentristă şi de a ne apropia de alte spaţii culturale cu deschidere). Citeşte tot articolul

“Cartea şoaptelor” – o cronică a învinşilor istoriei

Deşi a mai scris şi proză, şi poezie, abia odată cu romanul Cartea şoaptelor – relevant pentru ilustrarea modului în care recursul la amintiri, şi mai cu seamă, la amintirile în care familia şi membri ai comunităţii sînt implicaţi, este unul structurant – Varujan Vosganian a reuşit să se impună cu adevărat şi ca scriitor. În Cartea şoaptelor, Vosganian intenţionează să se înfăţişeze pe sine nu printr-o introspecţie amănunţită, ci prin plasarea sa foarte bine precizată în rîndul unei anume comunităţi – cea armenească. Citeşte tot articolul

Newton şi anecdota cu mărul. Altceva ce mai ştim?

James Gleick, Isaac Newton, traducere de Dan Crăciun, Editura Publica, 2011 Poate că a mai ajuns pe la urechile noastre şi anecdota cu pisicile şi uşile: se spune că la casa lui de la ţară, într-o zi, după ce Netwton făcuse două portiţe în uşă, una pentru pisica mai mare şi alta pentru pisica mai mică, un ţăran l-a întrebat de ce era nevoie de două portiţe de dimensiuni diferite, când ar fi fost suficientă ieşirea mai mare pentru ambele pisici – anecdotă ce vrea să arate că, uneori, şi logica brută, simplă e mai de folos decât cea complicată, a unui geniu. Citeşte tot articolul

Ceci n’est pas une histoire féministe – despre Ibrăileanu

Că mulţi dintre marii filozofi şi gânditori, de la noi şi nu numai, au fost misogini e un fapt bine ştiut – Kant, Schopenhauer, Noica, G. Călinescu etc. - nimic surprinzător. Mai uimită am fost însă când am dat peste volumul de Scrieri alese de Garabet Ibrăileanu, apărut la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în 2010. Când vorbim despre criticii de la începutul de secol XIX, Garabet Ibrăileanu apare ca o figură de intelectual cu vederi deschise, un critic care a trecut de la a susţine specificul naţional la a promova filonul estetizant. Volumul aduce în prim-plan şi latura de publicist a lui Ibrăileanu, făcând cunoscute cititorilor o serie de articole scrise în anii ’20, în Viaţa românească. Surprinzător, sobrul Ibrăileanu se aventura în consideraţii frivole şi îşi expunea părerile despre modă, căsătorie, femei. Poate că de la această figură mai modernă a epocii, te-ai fi aşteptat să aibă vederi mai moderate, dar nici Ibrăileanu nu a fost mai „open minded” decât G. Călinescu sau Camil Petrescu: pentru el, femeia este, oricât şi-ar învălui părerile într-o notă „filozofică”, încercând să justifice ontologic diferenţierea între sexe, cetăţean de rangul al doilea. Citeşte tot articolul

Studiourile Pixar sau reinventarea domeniului animaţiei

Pixar, un mic studio de animaţie, parte din Lucasfilm începând din 1979 şi înfiinţat de un grup de graficieni a căror viziune era cu mult înaintea timpului lor, s-a străduit multă vreme să-şi impună noua viziune asupra graficii computerizate. Nici în 1986, când a fost achiziţionat de Steve Jobs, perspectivele nu erau prea promiţătoare, căci direcţia pe care Jobs voia să pună accent, cea de dezvoltare de hardware, nu reprezenta cu adevărat menirea Pixar. A fost nevoie de încă douăzeci de ani, când firma a devenit în sfârşit parte din Disney, pentru ca domeniul animaţiei să asimileze ideile inovatoare aduse de Pixar. Despre toate aceste lucruri vorbește David A. Price în Magia Pixar. Povestea succesului unei companii. Citeşte tot articolul