Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Să-l cunoaştem pe Tony Blair

La editura Publica, alături de colecţia de cărţi din categoria self-help, mai există o colecţie foarte bine alcătuită, şi grafic, şi în ceea ce priveşte conţinutul, cea dedicată biografiilor şi autobiografiilor – o colecţie care face cunoscute publicului românesc, în detaliu, diferite personalităţi, din politică sau din cinematografie. Tony Blair, Robert de Niro, Sean Penn, Jack Nicholson sunt doar câteva dintre numele incluse în această colecţie. Voi începe seria de „Să-l cunoaştem pe...” cu Tony Blair: „O călătorie. Viaţa mea în politică” (în traducerea lui Dan Bălănescu): o autobiografie neconvenţională, foarte diferită de cărţile de gen din sfera politicii. O carte în care nu contează atât desfăşurarea cronologică a evenimentelor, şi nici măcar momentele istorice în sine, cât perspectiva personală asupra lor. Citeşte tot articolul

Viaţa e vis… şi în secolul nostru

Nu o să vă mint, „Viaţa e vis” al lui Dragoş Galgoţiu de la Teatrul Odeon nu e un spectacol uşor. Nu e menit pentru relaxare sau pentru amuzament. Trebuie să îţi placă foarte mult să descoperi „hinturile”, să iubeşti intertextualitatea, să apreciezi faptul că nu ţi se oferă pe tavă interpretarea. Şi, mai mult, să nu fii din genul celor care spun „iar au măcelărit ăştia textul clasic”, fără să vadă că acea „măcelărirea” este, de fapt, o prelucrare inteligentă a textului original (mă întreb oare câţi dintre cei care spun asta despre „Viaţa e vis” chiar au citit piesa lui Calderon). Evident, nu vorbesc acum despre experimente teatrale în care se ironizează până la extrem textul de plecare. În acest caz, Dragoş Galgoţiu resuscitează pentru publicul larg un subiect extem de interesant (dar restrâns mai degrabă la aria studenţilor la Litere şi Limbi străine), cel al vieţii ca vis. Citeşte tot articolul

„Misterul Sebastian”, spectacol-document

Când am citit cuvântul „mister”, asociat lui Mihail Sebastian, nu am fost surprinsă şi nici nu mi s-a părut că e o strategie de promovare, căci multe lucruri legate de această figură aparte a interbelicului românesc sunt învăluite în mister: de la felul în care a reuşit să îşi păstreze demnitatea şi chiar încrederea în oameni, în plină furie legionară, şi până la momentul morţii sale – călcat de un camion, pe 29 mai 1945, chiar când se ducea să  ţină prima lecţie de literatură franceză la Universitatea Liberă Democratică. Aşadar, acesta este misterul pe care spectacolul-document „Misterul Sebastian” (care a avut premiera la Teatrul Odeon, pe 18 noiembrie) îl aduce în lumina reflectoarelor, alături de unul mai degrabă de ordin literar: cum a fost posibilă premiera, pe 1 martie, a spectacolului „Steaua fără nume” (în regia lui Soare Z. Soare, la Teatrul Alhambra) într-o perioadă în care evreii nu mai aveau drept de semnătură şi nici să profeseze în anumite domenii: chiar şi prin soluţia de a apela la semnătura falsă a lui Victor Mincu, riscurile tot erau uriaşe. Citeşte tot articolul

Jorge Edwards: Am devenit persona non grata tocmai din pricina prieteniei mele cu scriitorii

Jorge Edwards, scriitor şi diplomat, a avut un tumultuos traseu profesional: face parte din generaţia boomului latino-american, într-o perioadă în care la Paris se aflau scriitori precum Garcia Márquez şi Julio Cortázar, a cunoscut mai multe dictaturi, cea a lui Pinochet şi a lui Fidel Castro, acesta din urmă declarîndu-l persona non grata, experienţă care va duce la scrierea unui roman chiar cu acest titlu. Citiți mai jos un interviu despre diplomație, literatură și povești. Citeşte tot articolul

Ce „ouă de Paşte” ne-au lăsat scriitorii în cărţile lor?

În unele ţări din Vest (Elveţia, Germania, Olanda etc.), se obişnuieşte ca, de Paşte, ouăle vopsite să fie ascunse în iarbă, pentru a fi găsite de copii, cărora li se spune că au fost lăsate de Iepuraş, pentru ei. Ei bine, şi scriitorii fac ceva asemănător, lăsând în cărţile lor mesaje ascunse, pe care le poate descifra un cititor avizat, anumite „hinturi”, care, în engleză, poartă chiar numele de „Easter eggs” (nu numai în literatură, ci şi în filme sau în jocuri video – de altfel, dacă e să căutăm punctul zero al acestei expresii, el este în legătură cu jocurile video: prin anii ’70, designerul de grafică al firmei Atari, Warren Robinett, a introdus un obiect ascuns într-unul dintre jocurile create de el, care, dacă era descoperit de jucător, deschidea o altă fereastră pe care era scris „creat de Warren Robinett”). Haideţi să vedem ce „ouă de Paşte” au presărat în literatura lor scriitorii, pentru ca noi, cititori avizi asemenea copiilor care caută în iarbă ouăle lăsate de „Iepuraş”, să le putem găsi şi să simţim, astfel, că purtăm un tip special de comunicare cu scriitorul respectiv. Citeşte tot articolul

Cum ar arăta cele mai nepotrivite coperte de cărţi pentru copii şi adolescenţi

Site-ul cracked.com a realizat acum ceva timp un concurs cu tema  „the most inappropriate book covers” pentru copii şi adolescenţi şi a selectat 40 de variante, dintre care am ales şi eu zece imagini, pentru un top 10. Practic, participanții trebuiau să realizeze în Photoshop o copertă nepotrivită de carte pentru copii. Nu judeca o carte după coperta sa, se spune. Ei bine, dacă ar exista cărţi cu astfel de coperte, ar fi imposibil să nu judeci şi conţinutul. Citeşte tot articolul

Cu Jorge Edwards, despre literatură, diplomaţie şi whisky

Pe 5 aprilie, într-o atmosferă relaxată la librăria Bastilia, a avut loc întâlnirea cu scriitorul chilian Jorge Edwards, cu ocazia lansării celei de-a doua cărţi în România, „Originea lumii” (în traducerea Luminiţei Marcu). Scriitorul a fost prezent şi în urmă cu trei ani în Bucureşti pentru a-şi lansa romanul „Casa lui Dostoievski” (tradus de Ileana Scipione şi câştigător al Premio Iberoamericano Planeta-Casa de America de Narrativa şi al Premiului Cervantes). Citeşte tot articolul

Scriitori clasici (şi nu numai) în montări (post)moderne la Festivalul de la Sfîntu Gheorghe

Sfîntu Gheorghe este un orăşel de 65,000 de locuitori, dar dragostea acestora pentru teatru uneori nu o întâlneşti nici într-o metropolă. Ajunsă la a doua ediţie, Bienala Reflex a făcut deja din Sfîntu Gheorghe unul dintre cele mai importante centre teatrale din ţară, un punct de referinţă nu numai pentru festivalurile de gen, ci şi pentru ce înseamnă să ştii să cultivi un public de teatru. Între 16 şi 30 martie, Sfîntu Gheorghe a fost trezit la viaţă de teatru, într-un ritm de vis pentru un iubitor de astfel de evenimente: în medie două spectacole pe zi, atât de la noi, cât şi din alte ţări (Ungaria, Germania, Egipt, Polonia, Lituania). Citeşte tot articolul

În culisele Hamas

Cu toate clişeele de rigoare, trăim într-o „epocă a terorismului” – terorismul ca fenomen real, dar mai degrabă ca subiect omniprezent în media, în dezbateri, ca pretext pentru anumite decizii politice şi militare (de câte ori nu am auzit drept scuză pentru diverse atacuri asupra unor ţări „războiul împotriva terorismului”?). Avem nevoie să ştim mai multe despre ce se ascunde în spatele sintagmei deja împietrite de „epocă a terorismului”, aşa că nu e de mirare că au început să tot apară cărţi senzaţionaliste, ce promit să dezvăluie „adevărul”, să scoată la iveală mecanismele secrete ale unor organizaţii teroriste. Citeşte tot articolul

Cel de-al zecelea cerc al infernului – amintirile

„Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, la Teatrul Odeon „Iartă-mă, dar te urăsc!” Scurt, tăios, dureros şi, în acelaşi timp, sincer. Au fost cu siguranţă ocazii când am fi vrut să rostim aceste vorbe. Uneori, poate chiar cuiva cu care suntem înrudiţi şi care ne-a făcut viaţa un iad. Dar un asemenea sentiment e păstrat sub cheie, căci cum să acceptăm, până şi faţă de noi, că putem să simţim ceva atât de puternic negativ pentru cineva de acelaşi sânge cu noi? Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc intră din nou pe un teritoriu delicat (aşa cum nu se sfiesc să o facă nici în „Grădinile groazei”, montat tot la Odeon) şi pun în scenă drama unei femei, Agnes (Diana Gheorghian), a cărei viaţă este anulată, indirect, chiar de sora sa, Viola (Oana Ştefănescu). Citeşte tot articolul

Jocuri video ce pornesc de la cărți

Literatura nu reprezintă o sursă de inspiraţie doar pentru domeniul cinematografiei şi al teatrului, ci şi pentru cel al jocurilor video. Părinţii îngrijoraţi de faptul că „tinerii din zilele noastre” nu mai citesc ar putea să vadă, uneori, în jocurile video inspirate după cărţi o soluţie bună. E şi acesta un mijloc de apropiere de universul literaturii. De la joc la carte ar putea să fie doar un pas. Pentru a vedea că jocurile video nu înseamnă doar împuşcături, bătăi, violenţă, în continuare vă propun o listă cu zece jocuri video ce au la bază o carte (sau mai multe). Citeşte tot articolul

O reîntâlnire postmodernă cu personajele copilăriei noastre

Au fost odată ca niciodată… nişte pitici şi o fată frumoasă cu părul ca abanosul, un tânăr fermecător care o salvează de la somnul la care o condamnase o regina cea rea, a existat o fetiţă într-o pelerină roşie care trebuia, în drum spre bunica sa, să scape de lupul cel rău, au mai fost şi doi copii, ce au ajuns captivi în casa din turtă dulce a vrăjitoarei care voia să-i mănînce… personaje cu care ne-am petrecut copilăria (noi, cei din "generaţia cu cheia la gât"). Poate că am uitat de mult poveştile cu Făt-Frumos şi Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici, cu Scufiţa Roşie sau Rumpelstilskin, poate că le considerăm personaje ce nu-şi au rostul decât pentru o anume vârstă şi cu care acum ne mai întâlnim eventual doar prin bancuri. Dar iată că ABC le aduce la viaţă într-o versiune să-i spunem postmodernă (deşi nu avem de-a face cu vreo deconstrucţie sau vreo recitire ironică, ci doar de o plasare într-un context inedit, estetic vizual, într-o regie ce dozează ideal suspansul şi întreţeserea de planuri care aduc elemente în plus poveştii originale) – în serialul Once Upon a Time. Citeşte tot articolul


Despre femeie, fără mitizări şi sentimentalisme

Când eram mici, la şcoală, de 8 martie făceam felicitări personalizate, pentru a le oferi cadou mamelor noastre. Mai târziu, când am mai crescut, nu am mai făcut felicitări şi am început să oferim alte cadouri, flori, parfumuri etc. Dar, indiferent de ceea ce oferim, în fiecare an de 8 martie ne gândim mai mult decât în alte zile la mamă, la bunică, poate la prietena noastră cea mai bună. La ceea ce înseamnă femeile din viaţa noastră. Şi tocmai pentru că 8 martie aduce în discuţie mai pregnant decât alte ocazii ideea de femeie (mamă), o să vorbesc şi eu despre femeie – despre femeile din cărţi –, dar nu din perspectiva romanţios-sensibilă prin care aceasta este încă, în mare parte, privită. Iar pentru că literatura este şi ea saturată de imagini „suave” ale femeii, o să trec în revistă 8 titluri de cărţi ce dezvăluie o altă latură, întunecată şi dură, dar realistă a raportării femeii la societate şi la diferite mentalităţi. Citeşte tot articolul


Palatul de miazănoapte – Un altfel de roman pentru adolescenţi… şi nu numai

Ce diferenţă între cărţile pentru adolescenţi cu vampiri, pe care le vedem din ce în ce mai mult în rafturile librăriilor, cărţi după care s-au făcut filme de succes şi care se promovează peste tot, cu afişe imense în diverse locuri-cheie din oraş, şi romanele cu tentă gotică ale lui Carlos Ruiz Zafón, destinate publicului tânăr... Scriitorul spaniol a debutat în 1993 cu „Prinţul din negură” şi, deşi el l-a conceput ca pe un roman mistery, de aventuri, a câştigat, în Spania, un premiul prestigios pentru literatura pentru tineri, premiul Edebé, ajungând chiar să fie studiat în licee. Aşa că, deşi nu a intenţionat ca aceasta să fie direcţia scrierilor sale, Carlos Ruiz Zafón a mers pe această linie în următoarele sale trei romane, „Palatul de la Miazănoapte” (1994), „Lumini de septembrie” (1995) şi „Marina” (1999), urmând ca, în 2001, să publice romanul său „de maturitate”, „Umbra vântului”. Citeşte tot articolul

Tirania familiei – Grădinile Groazei la Teatrul Odeon

Ce Hitler, ce Stalin, ce războaie mondiale, ce criză economică? Adevăratele războaie, crude şi absurde, se poartă chiar în ograda noastră, în propria noastră casă, iar duşmanii ne devin înseşi rudele. Uneori, totul porneşte de la un pitic ornamental pe care cumnata, de la care l-am primit cadou, insistă să-l ţinem în propria curte. Apoi, picătură cu picătură, lucrurile degenerează: încă un scaun kitsch în livingul stilat, pe urmă vechiturile din garaj, moştenire de familie, care înlocuiesc mobila scumpă (dar cam sumară) din noua casă, amplasată, tragic, chiar lângă casa cumnatei. Citeşte tot articolul