Silvia Dumitrache

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


FILB, ziua 1. Umor negru britanic, cu Jonathan Coe şi Will Self

Vezi cum a fost și în ziua 2 Au 51 de ani, sunt scriitori britanici apreciaţi, sunt prieteni şi totuşi, sunt cât se poate de diferiţi, nu numai ca scriitură, ci şi ca atitudine, gestică, vorbire: Jonathan Coe dă impresia unui lord, rafinat şi moderat, cu un stil de a vorbi jovial şi, în acelaşi timp, acid, mai ales când vine vorba despre subiecte politice, iar Will Self (în prima sa tinereţe, comic de stand-up), efervescent şi speculând fiecare ocazie pentru a da un dublu înţeles vorbelor. Citeşte tot articolul

„Ajutăm cartea să vorbească nu doar prin ea însăşi, ci şi alături de fragmentele de producţie ce compun întregul” – Interviu cu Cosmina Chituc

Pentru iubitorii de carte, ar trebui să prezinte interes nu numai produsul final, ci şi aspecte ce ţin de prelucrarea imaginii, de grafică şi hârtie, de alegerea copertei, și așa mai departe. În acest  sens, între 19 noiembrie şi 16 decembrie, se desfăşoară prima ediţie a unui eveniment organizat de Square Media, „Carte cu Arte” (un produs marca asociaţiei culturale Idioma), la Galeria Universităţii Naţionale de Arte (coorganizator al acestei ediţii), în cadrul căruia au loc conferinţe pe subiecte tehnice, de concept grafic sau distribuţie, workshopuri de creaţie de carte-obiect (unde se lucrează cu hârtie manufacturată, textil, lemn, metal, tipar înalt, letterpress, linogravură, xilografie, legătorie), un târg de carte de artă, expoziţie de prisoase de tipar şi afiş, precum şi un concurs de carte-obiect. Anthony Frost, Bastilia, Cărtureşti, Humanitas şi Librăria Jumătatea Plină au fost librăriile care au răspuns acestui proiect, iar Răzvan Supuran, Ioana Dinescu, Lucian Muntean, Vladimir Bulat sunt printre artiştii care s-au alăturat şi ei „Cărţii cu Arte”. Am stat de vorbă cu Cosmina Chituc, unul dintre organizatorii acestui eveniment - binevenit, de altfel, pentru că încurajează creaţia de carte de artă. Citeşte tot articolul

Purcărete, în căutarea lui Godot

În ultima perioadă, lui Purcărete îi place tot mai mult să se joace cu clasicii teatrului şi să le dea noi configuraţii, în stilul său uneori poetic şi alteori în teritoriul artei grotescului. Iată că i-a venit rândul şi teatrului absurdului, iar Purcărete l-a ales pe nimeni altul decât pe Samuel Beckett, cu Aşteptându-l pe Godot. Citeşte tot articolul

Călătoriile lui Purcărete în universul lui Gulliver

Montarea lui Silviu Purcărete după cartea lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, cu Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, vine cu o viziune cu adevărat inedită asupra poveştii bine-cunoscute. Dacă atunci când spunem Gulliver, ne gândim cel mai adesea la peripeţiile fantastice ale lui Lemuel Gulliver ba în ţara piticilor, Lilliput, ba în cea a uriaşilor din Brobdingnag, Purcărete nu selectează pentru scenă momentele poetice ale călătoriei, ci, dimpotrivă, pe cele mai groteşti, mai crude, cele care, de fapt, dau seamă pentru adevărata natură a omului. În plus, focusul nu mai este pe personajul Gulliver şi pe evoluţia (sau involuţia) sa pe parcursul călătoriilor sale, ci pe imaginea unei umanităţi în descompunere. Un proiect controversat, montarea lui Purcărete a stârnit revoltă în rândul părinţilor care veniseră cu copiii, crezând sau sperând că este un spectacol à la Ţăndărică. Citeşte tot articolul

Lecţia prieteniei. „Vânătorii de zmeie”, Khaled Hosseini

În etern conflictuala zonă a Afganistanului, nu se întîmplă numai orori, mai există loc şi pentru bunătate, frumuseţe, devotament. Preţul este, însă, unul foarte mare, care arată că, în numele unui principiu precum prietenia, merită orice sacrificiu. Khaled Hosseini, scriitor şi medic (născut în Kabul, dar emigrînd, cu familia, în  State, cerînd azil politic), construieşte, pe fundalul agitatului Afganistan, o poveste de prietenie, în acelaşi timp frumoasă şi tragică, între doi copii ce nu au cum să-şi păstreze inocenţa în mijlocul răutăţii absurde a adulţilor, despărţiţi de o veche ură, cea dintre şiiţi şi sunniţi. Citeşte tot articolul

Mikkel Birkegaard: „Dacă am fi judecaţi în funcţie de ceea ce gândim, atunci cel mai aspru pedepsiţi ar fi scriitorii”

O voce specială a literaturii daneze contemporane, Mikkel Birkegaard se îndepărtează de clişeul genului poliţist pur, tipic nordic, şi propune o scriitură în acelaşi timp realistă, plină de suspans, dar îndulcită cu elemente fantasy. A debutat în 2007, cu romanul Biblioteca umbrelor, iar în 2009, a continuat cu Condamnat la moarte (ambele cărţi au apărut şi la noi, la Editura Polirom). În rândurile de mai jos, un dialog despre realitate-ficţiune, despre responsabilitate şi despre forţa nevăzută şi nebănuită a cărţilor. For the English version of the interview, please click here. Citeşte tot articolul

Pascal Bruckner, la Gaudeamus 2012

Pascal Bruckner este unul dintre acei scriitori pe care fie îi urăşti, fie îi iubeşti, nu prea am văzut reacţii intermediare. Iar fanii lui sunt asemenea fanilor lui Radu Afrim – îi rămân fideli şi îl urmează peste tot. Orice nouă apariţie a sa este un adevărat eveniment şi, deşi a rămas cunoscut mai degrabă pentru Luni de fiere, cărţile sale continuă să fie bestselleruri. Citeşte tot articolul

Comme ci, comme ça… Amélie Nothomb, „Să-ţi ucizi tatăl”

… cam aşa s-ar putea descrie cel de-al douăzecilea roman al lui Amélie Nothomb, Să-ţi ucizi tatăl (Tuer le père, 2011). Nici prea-prea, nici foarte-foarte: cu o intrigă destul de facilă şi fără prea multă filozofie, dar cu personaje bine conturate, Să-ţi ucizi tatăl dezvoltă o poveste ce mizează pe relaţia tată – fiu, dar nu cea de sânge, ci cea care derivă din legătura iniţială maestru – discipol, devenită mult mai profundă. Cu note freudiene, povestea dintre doi magicieni geniali – Joe Whip şi Norman Terence – se dezvoltă pornind de la două puncte specifice complexului oedipian: ura faţă de tată şi dragostea faţă de mamă, în cazul adolescenţilor. Citeşte tot articolul

Imaginea teroristului, perspectiva „cealaltă”. Mohsin Hamid, „Fundamentalist fără voie”

Exasperat de clişeele prin care se abordează ideea de terorist şi de ipocrizia „războiului împotriva terorismului”, din perspectiva Vestică, Hamid Mohsin, scriitor născut în Lahore, Pakistan, aduce o nouă perspectivă în literatura dominată de naraţiuni care pun accent fie pe profilul victimei, fie pe cel al teroristului, axându-se pe imaginea imigrantului şi pe falsa asimilare a acestuia în mediul Occidental. În Fundamentalist fără voie (The Reluctant Fundamentalist, 2007) – carte care a fost recompensată cu The Ambassador Book Award, The Anisfield-Wolf Book Award, The Asian American Literary Award şi The South Bank Show Award for Literature –, Hamid arată cum un eveniment precum 11 septembrie schimbă nu numai starea politică, istorică, ci şi relaţiile între oameni, care uită prietenii durabile, ascunzându-se în spatele unor clişee. Dar, în acelaşi timp, împingîndu-şi personajul la un fundamentalism al alegerii de a se despărţi iremediabil de spaţiul american, Hamid cade şi el în nişte clişee ale crizei de identitate. Citeşte tot articolul

La umbra protectoare a pseudonimului masculin

S-ar zice că s-au dus vremurile când a fi femeie şi, în acelaşi timp, scriitoare însemna un act ce contrazicea bunele moravuri şi că acum nu te mai împiedică nimeni să scrii ce vrei, când vrei, să publici cu ce pseudonim vrei, şi asta poate doar de amorul artei. Dar amorul artei nu a fost mereu atât de liber cum ne imaginăm şi multe femei au fost nevoite, de-a lungul timpului, să recurgă la artificiul pseudonimului masculin pentru a avea o şansă de a fi luate în serios. Ce trebuie semnalat e că „vremurile apuse” nu sunt chiar atât de îndepărtate – întâlnim şi astăzi cazuri de scriitoare care sunt nevoite să recurgă la compromisuri de acest gen, „sugerate” de edituri, cum ar fi să semneze cu iniţiale, care să dea cel puţin o notă neutră numelui. Citeşte tot articolul

Fotografia, pentru actualii şi viitorii connaisseurs. Simon Bond, „Simple Scene Sensational Shot”

Nu-i aşa că mulţi dintre voi, cei care aveţi un aparat foto (nu contează cât de performant), îl lăsaţi să zacă pe undeva prin casă şi îl scoateţi numai atunci când e vreun eveniment sau când plecaţi în vacanţă? Ei bine, nu faceţi decât să lasaţi neexploatat un imens potenţial artistic, care există nu numai în contextele pe care noi le considerăm speciale, ci în viaţa de zi cu zi, chiar în cele mai banale şi aparent neinteresante locuri. Cartea lui Simon Bond, Simple Scene Sensational Shot, vă va provoca să scoateţi aparatul din husă şi să exploraţi situaţii şi locuri în care poate nici nu v-aţi fi gândit că există ceva ce merită să fie surprins prin obiectiv şi vă va arăta că este suficient să profitaţi de modul în care pică umbra pe un zid sau de alura unei persoane pentru ca situaţia să devină artistică. Citeşte tot articolul

Brave New World-ul vieţii ca vis

Am scris mai demult despre Viaţa e vis, varianta regizorală a lui Dragoş Galgoţiu, dar simt nevoia să revin cu un nou comentariu despre acest text, montat acum de Mihai Măniuţiu, la Teatrul Naţional Timişoara, cu Marian Râlea, în rolul lui Segismundo, Ion Rizea (Basilio), Claudia Ieremia (Rosaura), Alina Ilea (Estrella). Dacă versiunea lui Galgoţiu de la Teatrul Odeon, cu toate straturile sale metatextuale, păstra mult mai fidel, la toate nivelurile, atmosfera barocă a epocii în care a scris Calderón, cea a lui Măniuţiu elimină orice referinţă vizuală la acea perioadă, păstrând doar – şi chiar fidel – textul în versuri al lui Calderón, rostit pe un fundal ce aminteşte de filme precum Star Trek sau Gattaca. Citeşte tot articolul

La cheremul ploii. Ismail Kadare, „Mesagerii ploii”

Cînd am început Mesagerii ploii, mă aşteptam să descopăr o nouă distopie, în genul celor cu care Ismail Kadare ne-a obişnuit în Palatul viselor sau în Fiica lui Agamemnon şi Succesorul, dar, de data aceasta, scriitorul albanez a dezvoltat o naraţiune realistă, istorică, realizând o adevărată psihologie a vieţii de război. Tematica s-a schimbat aşadar, însă stilul său poetic inconfundabil a rămas. Amintind, pe alocuri, de nebunia războiului din Deşertul tătarilor de Dino Buzzati, romanul lui Kadare vorbeşte despre iluzia victoriei într-o bătălie, despre cât de relative sunt noţiunile de învinşi şi de câştigători. Mai mult decât a descrie momentul asediului unei cetăţi albaneze de către oastea otomană, în secolul al XV-lea, Mesagerii ploii este o metaforă a războiului în general, care-i distruge, în maşinăria sa infernală, şi pe cei asediaţi, şi pe cei care se cred atotputernici. Citeşte tot articolul