Montarea lui Silviu Purcărete după cartea lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, cu Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, vine cu o viziune cu adevărat inedită asupra poveştii bine-cunoscute. Dacă atunci când spunem Gulliver, ne gândim cel mai adesea la peripeţiile fantastice ale lui Lemuel Gulliver ba în ţara piticilor, Lilliput, ba în cea a uriaşilor din Brobdingnag, Purcărete nu selectează pentru scenă momentele poetice ale călătoriei, ci, dimpotrivă, pe cele mai groteşti, mai crude, cele care, de fapt, dau seamă pentru adevărata natură a omului.

În plus, focusul nu mai este pe personajul Gulliver şi pe evoluţia (sau involuţia) sa pe parcursul călătoriilor sale, ci pe imaginea unei umanităţi în descompunere. Un proiect controversat, montarea lui Purcărete a stârnit revoltă în rândul părinţilor care veniseră cu copiii, crezând sau sperând că este un spectacol à la Ţăndărică.Un spectacol bazat pe vizual, extrem de diferit de ceea ce înseamnă teatru dramatic, Călătoriile lui Gulliver, deşi numără în distribuţie nume bine-cunoscute ale scenei româneşti actuale – Ofelia Popii, Adrian Matioc, Serenela Mureşan, Pali Vecsei –, nu este o producţie centrată pe actor, pe jocul dramatic, ci aproape strict pe vizual, pe jocurile de lumini şi umbre care creează şi destramă iluzia.

Rar am văzut spectacole care să se joace atât de inteligent cu ideea de iluzie aşa cum se întâmplă în Călătoriile lui Gulliver, în care Purcărete pune în scenă mici schiţe vizuale, ce ele însele pot constitui o poveste, iar scenografia, marca inconfundabilului Dragoş Buhagiar, a contribuit esenţial la acest transfer înspre vizual şi corporal. De pildă, unul dintre cele mai reuşite momente ale spectacolului este cel în care, proiectat pe o pânză imensă, se desfăşoară un act mut de relaţionare între două personaje, pe principiul iluziei date de ideea de înălţime. Liliputanul poate, în funcţie de perspectivă, să fie un uriaş, şi invers.

Spectacolul lui Purcărete este un adevărat recviem al umanităţii. Oamenii sunt damnaţi la mizerie şi decădere, fără nici o speranţă de ridicare, fapt sugerat permanent de contrastul izbitor dintre ideea de inocenţă şi cea de depravare: în povestea-cadru apare un copil, îmbrăcat în alb, metaforă clară a purităţii, el este „cititorul” – cel care intră în poveste şi „citeşte” toate meschinăriile de care sunt capabili oamenii, acei yahooi ajunşi la cea mai de jos treaptă a existenţei – şi poate chiar mai mult decât un cititor, un creator care aduce la viaţă şi distruge după bunul său plac lumea ce până atunci era prezentă prin jocuri de umbre şi lumini, ca într-o succesiune de cadre dintr-un film mut, cu tente expresioniste.

Există câteva scene ce nu lasă nici o urmă de îndoială asupra mesajului tăios imprimat de Purcărete textului lui Swift, anume sentinţa necruţătoare a decăderii, de care omul nu mai poate să scape: în primul rând, trebuie să menţionez scena cu copiii nou-născuţi, care sunt pregătiţi pentru a fi mâncaţi – iată în ce stadiu au ajuns yahooii – adică oamenii – încât mănâncă, nonşalant şi cu nepăsare, din propriii copii! Contrastând cu mediul aseptic în care se desfăşoară scena cu bebeluşii – în care, culmea macabrului, îi este dat să guste şi copilului care se plimbă, inocent, pe o bicicletă-căluţ, pe scenă – sunt scenele de-a dreptul viscerale, de pildă cea cu naşterile sau cu vomitatul.

Pentru a face lizibil spectacolul în cheia unei transcrieri contemporane, Purcărete creează, spre final, o scenă cu tentă corporatistă, în care personajele, într-un dans mecanic, devin simboluri ale unei lumi în care omul este înseriat, lipsit de originalitate, gândire, putere de decizie. Nişte marionete care sunt manevrate fără milă, transformându-se în personaje ce par a se destrăma oricând sau a lua o cu totul altă postură, în funcţie de ceea ce li se dictează.

Spectacolul lui Purcărete nu propune o simplă recitire a poveştii lui Swift, ci oferă un nou sens, atât de puternic încât reuşeşte să demonteze toate naivităţile şi dulcegăriile pe care le aveam poate de pe vremea lecturii cărţii, direcţionând textul lui Swift înspre o satiră brutală la adresa lumii contemporane, inclusiv a celei româneşti. Deşi spectacolul este declarat a fi format dintr-o serie de exerciţii scenice, cred că impactul avut este mult mai mare decât ar putea să-l provoace nişte exerciţii scenice. Nu zic că e bine ca teatrul să ne menţină vii naivităţile sau „imaginile frumoase”, dar cred că violenţa şi satira şarjate sunt o alegere puţin cam reductivă.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *