Prin anii mici ai copilăriei făcusem o pasiune, printre altele, pentru varianta audio a Lebedelor lui Andersen pe care o ascultam în fiecare seară înainte de culcare. Erau acolo o lună care „atârna în vârful unui plop, ca o portocală” şi nişte prinţi mici care scriau cu „creioane de diamant pe tăbliţe de aur”.
Şi în afară de cuvintele astea care mă hipnotizau, erau multe tăceri frustrante, pentru că Eliza, prinţesa principală, trebuia să păstreze o tăcere absolută în timp ce ţesea unsprezece cămăşi din urzici culese din cimitir, pentru a-i salva pe fraţii ei transformaţi în lebede prin blestemul aruncat de o mamă vitregă complet antipatică. Iar nişte oameni cam obtuzi credeau despre Eliza că e vrăjitoare şi voiau s-o ardă pe rug, deşi prinţul din regatul respectiv o plăcea.
A fost o pasiune, cum spuneam, aşa că atunci când am dat peste ediţia asta din povestirile lui Andersen, am sărit repede la Lebede şi am avut un şoc. Nu numai că nu era nici urmă de portocală sau de diamante, dar textul întreg suna cu totul altfel decât povestea pe care o ştiam. Bolovănos şi poticnit, pe muchia corectitudinii gramaticale.
Lebedele începeau, în această ediţie, aşa:
Trăia odată un împărat care avea unsprezece feciori şi o fată, pe nume Eliza. Băieţii învăţau foarte bine şi erau mereu lăudaţi de dascăli. Eliza nu mergea la şcoală, ci rămânea la palat cu împăratul.
Nu numai că nu era nici urmă de tăbliţe de diamant, dar Eliza fusese exclusă cu totul din sistemul de învăţământ! Aş fi băgat mâna în foc că în varianta din copilăria mea studiau cu toţii ceva, prin grădina palatului. Aşa că am căutat traducerea în engleză.
Uite cum sună varianta lui Jean Hersholt:
Far, far away where the swallows fly when we have winter, there lived a King who had eleven sons and one daughter, Elisa. The eleven brothers, Princes all, each went to school with a star at his breast and a sword at his side. They wrote with pencils of diamond upon golden slates, and could say their lesson by heart just as easily as they could read it from the book. You could tell at a glance how princely they were. Their sister, Elisa, sat on a little footstool of flawless glass. She had a picture book that had cost half a kingdom. Oh, the children had a very fine time, but it did not last forever.
Iată şi tăbliţele. Şi iat-o şi pe Eliza uitându-se pe o carte cu poze : nu e cazul cel mai fericit, şi aici lucrurile sunt ambigue (băieţii scriu şi învaţă lucruri pe de rost, iar fetiţa stă deoparte pe scăunelul ei de sticlă şi se uită pe nişte poze), dar îl prefer variantei în care mi se spune clar că Eliza rămâne acasă cu tata.
Dacă vrei să citeşti mai departe în română, e aproape dureros. Se dă o luptă crâncenă între perfectul simplu şi perfectul compus, iar frazele sună, ei bine, îngrozitor.
Când a dat cu ochii de urzici şi tunică, singurele lucruri care aveau preţ pentru dânsa, Eliza avu un zâmbet care i-a luminat faţa.
Şi:
Deodată auzi un corn de vânătoare şi răsunetul câinilor. Tremurând toată de frică, Eliza se ascunsese în peşteră şi strânse urzicile pe care le meliţase.
Şi, cireaşa de pe tort (sar aici la altă poveste, la finalul Micii Sirene):
[Mica Sirenă] se gândea în continuare la prinţul ei, deşi ştia acum că nu va mai fi fericită niciodată. Fericirea ei rămăsese printre oameni, dincolo de ţărmul cu nisip fin şi cald care-i fusese dat să-l atingă cu tălpile…
E dureros, cum spuneam.
Şi din durerea asta apar câteva întrebări. Prima: cum se rescrie o poveste? În cărţile pentru preşcolari, cred că trebuie să ţii cont de cât de mult poate înţelege copilul, trebuie să-l înveţi cuvinte noi, dar să ai grijă şi ca textul să însemne ceva pentru el şi să nu fie mai lung decât răbdarea lui. De-asta poate că e bine uneori ca poveştile să fie condensate.
Şi, pe de altă parte, cred (şi aş vrea să detaliez la un moment dat problema) că anumite poveşti chiar ar trebui adaptate serios la spiritul timpului. Cred că ar trebui să ne gândim la pasajele din care rezultă că fetiţele sunt prostuţe, neajutorate şi obsedate de măritiş. Şi la poveştile în care prinţii curajoşi se aventurează, se luptă, se agită, iar prinţesele îi aşteaptă plictisite în turn.
A doua întrebare: cam câtă grijă trebuie să avem la redactare atunci când scoatem cărţi pentru copii? Eu zic că responsabilitatea e mai mare decât cea pe care o ai atunci când scoţi o carte pentru adulţi. Bănuiesc că în edituri, mai ales în cele mici, lucrurile se precipită de multe ori: nu e timp, cartea trebuie scoasă repede ş.a.m.d. Dar gafele de aici nu pot fi trecute cu vederea, mai ales pentru că e vorba despre o carte pentru copii.
Pe 4 august s-au împlinit 136 de ani de la moartea lui Hans Christian Andersen. Viaţa lui pare să fi fost infuzată de ambiguităţi şi tristeţe. La fel ca poveştile pe care le-a scris. Poate alte ediţii îi fac dreptate. Rămâne de văzut.
