Am scris mai demult despre Viaţa e vis, varianta regizorală a lui Dragoş Galgoţiu, dar simt nevoia să revin cu un nou comentariu despre acest text, montat acum de Mihai Măniuţiu, la Teatrul Naţional Timişoara, cu Marian Râlea, în rolul lui Segismundo, Ion Rizea (Basilio), Claudia Ieremia (Rosaura), Alina Ilea (Estrella). Dacă versiunea lui Galgoţiu de la Teatrul Odeon, cu toate straturile sale metatextuale, păstra mult mai fidel, la toate nivelurile, atmosfera barocă a epocii în care a scris Calderón, cea a lui Măniuţiu elimină orice referinţă vizuală la acea perioadă, păstrând doar – şi chiar fidel – textul în versuri al lui Calderón, rostit pe un fundal ce aminteşte de filme precum Star Trek sau Gattaca.
Foarte coerent ca poveste – lucru demn de menţionat, căci firul narativ se pierde adesea în montările după acest text –, spectacolul lui Mihai Măniuţiu, rece şi tăios, eliminând orice urmă de patetism, lasă versurile lui Calderón nealterate (fără inserturi din Petrarca sau Dante, cum se întâmplă la Galgoţiu), trasmiţând cu toată forţa mesajul, ce devine foarte clar în montarea lui Măniuţiu, că orice s-ar întâmpla, de e viaţă sau vis ceea ce trăim, în definitiv nu contează. În orice dimensiune ne-am afla, ceea ce dă sens nu este conştientizarea realităţii, ci capacitatea noastră de a ne bucura de ceea ce ni se oferă, de a şti să dăruim bunătate, că doar „nici în vis binele nu-i de prisos”.
Marian Râlea trece foarte fin de la statutul de monstru la care îl condamnase capriciul sorţii – tatăl, citind în stele că fiul ce urma să i se nască avea să fie un rege crud, îl izolează de societate, lăsându-l să trăiască asemenea unei fiare – la moştenitorul legitim, ce trebuie să înveţe să fie mai uman decât cei care îl destinaseră unei existenţe animalice. Crud şi răzbunător la început, principele Segismundo îşi începe domnia cu crime, comportament care îl aruncă din nou departe de lume, înapoi în cuşca sa, de unde este salvat de oştenii care nu voiau ca la tron să vină un principe străin. Ştiind acum că orice siguranţă îi poate fi răpită peste noapte, Segismundo învaţă că trebuie să nu mai fie orgolios şi să arate îndurare, dovedind astfel că superstiţia citirii în stele este mai absurdă chiar decât cruzimea sa iniţială.
„Ce e viaţa? Un delir / Ce e viaţa? Un coşmar, / o nălucă, nor fugar, / şi-i mărunt supremul bine, / căci un vis e viaţa-n sine, / iară visul, vis e doar”
Decorul (marca Adrian Damian) devine o parte esenţială în livrarea acestei poveşti sensibilităţii contemporane. Evident că publicul rezonează mult mai mult cu o poveste spusă pe un background ce aminteşte de toate mărcile suprarealităţii pe care le regăsim în filme-cult, aşa cum este, de pildă, Matrix, la rândul lui un fel de Viaţa e vis. Scenografia din spectacolul lui Măniuţiu reproduce, în prim-plan, interiorul unei săli de spital (cu pereţii plini de monitoare, semn al supravegherii continue la care este supus Segismundo) în care este adus Segismundo, pentru a fi trezit la noua viaţă, despre care nu ştie dacă e realitate sau vis. Paradoxal, singurul care pare uman este chiar Segismundo, toţi ceilalţi par rupţi dintr-o dimensiune în care nici sentimentele şi, culmea, nici măcar raţiunea nu mai există.
Îmbrăcaţi în robe albe, cu gulere ridicate (aşa cum apar personajele din Star Trek), regele şi sosiile sale vin însoţite de oşteni, toţi în negru, asemenea celor din brigăzile moderne, iar în personajele feminine nu se mai recunoaşte nici o urmă de feminitate, Rosaura şi Estrella fiind îmbrăcate în costume kaki, milităreşti. O distopie în care nişte personaje împinse spre robotizare nu ezită să se ghideze după stele şi după vise, pentru a-şi găsi justificarea pentru abuzuri comise împotriva cuiva care nu greşise cu nimic.
Nuanţa pe care Măniuţiu insistă este nu atât dualitatea personajului principal între raţiune şi instinctele animalice (care sunt mult mai pregnante la ceilalţi, în ciuda mediului tehnologic avansat), cât ideea că prudenţa nu trebuie uitată nici în miezul noţiunii de carpe diem. Un carpe diem mai ponderat, că doar nu ştii ce e viaţă şi ce e vis şi te poţi trezi oricând – sau adormi, depinde de dimensiunea în care cunoşti iubirea, singura care, după cum înţelege Segismundo, merită a fi trăită.
Oricât de tehnologizat este mediul în care trăiesc ceilalţi şi care aminteşte de lumea contemporană, adevărata viaţă şi adevărata înţelpciune nu se găsesc acolo, ci chiar în mijlocul iluziei şi al nesiguranţei, care îl determină pe individ să se privească sincer şi cu luciditate.
Sfatul meu este să mergeţi să vedeţi ambele versiuni, şi pe cea a lui Galgoţiu, de la Odeon, şi pe cea de la Teatrul Naţional Timişoara, pentru a vedea cum un text de secol XVII poate fi rescris în două tipuri extrem de diferite ale limbajului contemporan.
