— Bine, cred că am ajuns la o concluzie definitivă. Ted să fie. Eu sunt Mariana. Am vorbit la telefon, spuse ea zâmbind ; avea gura mare, dar perfect proporţionată pe faţa ei drăguţă, care nu era mare.

„Cum e posibil“, se întrebă Ted în timp ce în cap îi cânta „Sugar Magnolia“ de la Dead, distrăgându-l, aşa că alungă trupa într‑o cămăruţă dosnică a minţii, să improvizeze fără el. „Şşşt, deocamdată, Jerry, trebuie să mă concentrez.“ Gura ei frumoasă se mişcă :

— Tatăl tău o să fie în regulă deocamdată, a trebuit să‑i facem spălături gastrice, dar o să fie bine în scurt timp.

Accentul portorican. Rahat. Inflexiunile alea dure îi dădeau peste cap computerul. Ted simţi că sistemul lui autonom s‑ar putea să se fi închis şi se temea că va trebui să respire conştient, altfel risca să uite şi să se sufoce. Şi unu şi doi şi trei şi patru. Nu‑şi putea aminti de unde luase iarba asta, dar la naiba. Se adună :

— Nemernicul ăla bătrân a încercat să se sinucidă ?

Capul asistentei se trase în spate un micron, imperceptibil dacă nu erai fumat ca Ted, dar el îşi dădu seama că o revoltase cu asprimea tonului. Uita adeseori că e neobişnuit sau anormal ca un fiu să‑şi urască tatăl şi că e chiar şi mai neobişnuit să spună asta când se afla în prezenţa unor persoane bine‑crescute.

— Tatăl tău are cancer la plămâni, scuamos. Terminal, zise ea. Cancer pulmonar. Scuamos.

Ted le spuse propriilor lui plămâni să respire. „Cum ar trebui să reacţioneze la vestea asta o persoană normală, care are sentimente de afecţiune pentru tatăl său ?“ se întrebă el. „Aşa trebuie să mă port. Aş vrea să mă port aşa pentru femeia asta“, îşi zise el. Şi, în timp ce‑şi compuse o expresie care să aproximeze tristeţea, simţi învăluindu‑l o tristeţe reală, profundă şi îngrozitoare, şi se opri.

— Nu mai are decât câteva luni de trăit, zise ea. Nu ştiai ?

— Am aflat abia recent, spuse Ted.

— Cât de recent ?

— Foarte recent.

— Când ?

— Chiar acum, când mi‑ai spus tu.

Ea dădu din cap.

— E bolnav de vreo trei ani.

— Suntem o familie foarte apropiată, zise el.

Era bolnav de trei ani ? Iisuse Christoase. Acum trei ani, i se mai dăduseră doar câţiva ani de trăit. Cât de înspăimântat a fost ? Cât de singur ? Avusese alături vreuna dintre iubitele lui tinere să‑l ţină de mână ? Asistenta continua să vorbească cu el, spre el.

Auzi că Marty făcuse o „rezecţie limitată“ care avusese un „succes minim“ acum doi ani. Auzi expresia „celule mici“, şi cum chimioterapia îl ajutase să mai câştige ceva timp. Se simţea cu totul incapabil să se concentreze, iar cuvinte ca „citotoxic“ şi „carcinom“ începură să plutească spre el disparate şi fără noimă, dar pline de sensuri funeste. Din ce în ce mai multe cuvinte, ca „ciclofosfamidă“, „VP‑16‑123“, „1‑ME‑1‑nitrozuree“. Ted avea senzaţia că asculta o poezie în altă limbă, o poezie despre moarte. Toate „‑midele“ şi „‑minele“ chiar rimau în mintea lui. Asistenta văzuse probabil vălul care i se lăsase peste ochi.

— Eşti bine ? Îmi pare rău. Ţi‑am pus o grămadă de lucruri pe cap dintr‑odată. Putem discuta mai multe mai târziu. Uite…

Asistenta îşi trecu degetele lungi peste fusta ei albă de asistentă şi îşi băgă mâinile în buzunare. Partea de sus a bluzei se trase în jos, dezvăluind pentru o clipă un sutien care era poate prea frumos, prea dantelat şi prea roşu pentru meseria asta şi pentru locul ăsta. Scoase o carte de vizită micuţă. Ted îşi spuse să respire din
nou.

— Totdeauna rămân fără. Mariana Blades, zise ea, întinzând mâna. Consilier pentru terapie de doliu.

Ce ? Doliu. Terapie. Ted se gândi imediat la Charlie Brown şi la cum spunea mereu „Dumnezeule mare !“. Exista un doliu care să fie bun, un doliu bun ? Prostii. Dar Marty era în viaţă. Iar ea era un terapeut pentru doliu prematur. Era mai degrabă ca un consilier pentru moarte. Deci ea se sfătuieşte cu Moartea şi îi spune pe cine să ia următorul ? Ted simţi cum i se lăţeşte un zâmbet pe faţă şi făcu tot ce putea să‑l şteargă.

— Terapeut pentru doliu. Terapeut pentru moarte, repetă el, privind cartea de vizită. Asta‑i fermecător. Ca „specialist pentru flegmă“ sau „mediator pentru răni“ sau „ambasador pentru puroi“. Ted era destul de încântat că le găsise pe toate trei pe loc.

— Lucrez cu muribunzii în ultimele etape. De la şoc, la negare, la mânie, la negociere şi depresie, la acceptare şi împăcare.

— Sună ca o zi normală pentru mine. Mai puţin partea cu împăcarea.

Gluma aproape că‑şi nimerise ţinta, dar nu chiar pe cât şi‑ar fi dorit el. Îşi dădu seama că încerca să fie prea amuzant în condiţiile date.

— Mai precis, ce fac eu cu tatăl tău este să încerc să‑l ajut, în ultimele lui zile, să ajungă la o stare de acceptare, să înţeleagă povestea vieţii sale.

— A, asta e chestia aia a lui Kubler‑Ross ? Bălmăjeala jungiană a lui James Hillman ? zise Ted, încercând să intre în conversaţie şi să‑şi etaleze erudiţia, dar dându-și imediat seama că suna ca un idiot condescendent. Se simţea profund furios, furios pe cancer, iar ea era acolo, în faţa lui, şi el risca să‑şi verse focul asupra ei. Nu voia aşa ceva.

— Ai citit Kubler‑Ross ?

— Da.

— Şi cum ţi s‑a părut ?

— Păi, n‑am citit chiar de‑adevăratelea, mai degrabă am citit despre ea.

— Ai citit despre ea. Înţeleg.

Dacă discuţia ar fi fost un meci de baseball, Ted ar fi fost până acum la 0‑3, cu două ratări şi o lovitură slabă înapoi spre aruncător.

— Asta e o scrisoare.

Mariana îi întinse o pagină de carnet de notiţe galbenă.

— O scrisoare pe care a adresat‑o Universului.

— Universului ăstuia ? întrebă Ted, dându-și seama că, dacă tot nu putea face nimic ca să nu mai pară condescendent, măcar putea să‑şi asume atitudinea.

Să‑şi asume acum povestea în care este un nemernic. Poate că ea avea să interpreteze greşit condescendenţa lui drept forţă şi inteligenţă. Să ţinem pumnii.


David Duchovny, unul dintre cei mai îndrăgiţi actori americani contemporani, s-a născut în 1960, la New York. A studiat literatura engleză la Princeton University şi a obţinut o diplomă de master la Yale University, unde l-a avut ca profesor pe Harold Bloom. A început să scrie poezie în timpul facultăţii, primind o menţiune de onoare din partea Academiei Poeţilor Americani, însă a devenit în scurt timp fascinat de lumea filmului. Şi-a început cariera de actor spre sfîrşitul anilor ’80, rolurile care i-au adus cea mai mare popularitate fiind cel al agentului FBI Fox Mulder, din serialul SF The X-Files, şi cel al scriitorului Hank Moody, din serialul Californication. În 1997 şi 2008 a cîştigat Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol principal într-un serial de televiziune. În 2015, actorul şi-a lansat primul album de muzică, Hell or Highwater.

În 2015, i-a apărut prima carte, Holy Cow, tradusă la noi la puțin timp, la Editura Polirom. I-a urmat Bucky F*cking Dent, aflată în curs de publicare tot la Polirom, în Colecția „Biblioteca Polirom”, Seria „Actual”, traducere din limba engleză de Alexandra Fusoi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *