Bookaholic

Volumul București demolat. Arhive neoficiale de imagine – 1985 de Șerban Bonciocat, Hanna Derer și Corina Popa este unul atipic din mai multe motive. De fapt, autorul este un tânăr, un student, în anii ’85-’86, la Istoria și teoria artei, secție a Institutului „Nicolae Grigorescu” din București. Este vorba despre Cristian Bonciocat (1964-1986), al cărui portret îl face, la finalul cărții, prof. univ. dr. Corina Popa, care i-a fost, de altfel, profesoară. Pasionat de artă și istorie, Cristian Bonciocat și-a ales ca obiect de studiu arta românească veche, în special arta Evului de mijloc. A vizitat numeroase monumente, și-a făcut notițe și, mai ales, a făcut multe fotografii.

În anii ’80 ai secolului trecut, regimul comunist se afla, în ciuda unui naționalism promovat cu asiduitate, în plină campanie de uniformizare a peisajului urban, adică de distrugere a multor zone vechi, istorice. Case cu valoare de monument istoric, diverse edificii care rezistaseră ani și ani, erau acum rase de pe faţa pământului de buldozerele comuniste. În București, în 1986, de exemplu, Mănăstirea Văcărești a fost dărâmată, deși înainte de 1977 fusese parțial restaurată. Alte zone distruse iremediabil din punct de vedere arhitectural au fost cea de pe cheiul Dâmboviței și zona în care urma să fie ridicată Casa Poporului.

Mănăstirea Văcăreşti

Mănăstirea Văcăreşti în timpul demolării

Cristian Bonciocat nu a rămas insensibil la acest spectacol grotesc și a fotografiat, atât cât a putut, vechi case care urmau să fie dărâmate sau erau în curs de dărâmare. Era modul lui de a protesta, poate și o încercare de conservare prin imagini a unui București în stare de agonie. Astfel, multe dintre fotografiile albumului, fotografii inedite, înfățișează case și străzi care acum nu mai există. Sub foarte multe dintre aceste fotografii scrie „dispărută”: „Strada Izvor numărul 37; dispărută”, ”Strada Sfinții Apostoli numărul 33; dispărută”, „Strada Independenței numărul 19-21; dispărută” etc. Fotografiile erau făcute pe ascuns, cu aparatul foto mascat de haine, sau pe fugă, de teama paznicilor. Cu toate acestea, o anume complicitate există între fotograf și locurile surprinse. Ele nu sunt chiar părăsite, pot fi zărite chipuri difuze la ferestre, oameni în fața porților sau pe balconul vreunei case vechi. Este unul dintre lucrurile care dau farmec fotografiilor din acest album.

Zonele surprinse de Cristian Bonciocat sunt unele pline de istorie, ale unui București bătrân și   eclectic din punct de vedere stilistic. Hanna Derer, în studiul introductiv, surprinde foarte bine acest amănunt: „Așa cum devine evident din fotografiile acestui volum, zona documentată de acestea a fost una în care istorismul secolului al 19-lea a luat cele mai variate forme, de la neoromantic la eclectismul bazat pe combinația dintre neobaroc și neoromânesc, dar numai pentru a se însoți, în succesiunea imaginilor urbane, cu feronerii Sezession și decorații Art Nouveau, la rândul lor puse în evidență de arhitectura de tip funcționalist a perioadei interbelice. Acest festin vizual oferit oricărui trecător era dublat de arhitectura spațiilor interioare, adeseori la fel de bogată și de închegată, fie că era de factură neoclasică sau reprezenta un exemplar specific pentru neorococo”.

Calea Rahovei la Casa de Cultură în 1978

Fotografiile din acest volum vorbesc despre un București istoric, cu clădiri și monumente care acum nu mai există, dar şi despre procesul de modificare al acestuia de către regimul comunist. Așadar, aceste fotografii au și o valoare documentară, ce nu le poate fi negată, în ciuda calității imaginii. Pe de altă parte, se poate spune și că demersul lui Cristian Bonciocat a fost unul mai degrabă emoțional decât tehnic. În „Cuvântul înainte” al volumului, Șerban Bonciocat vorbește, în acest caz, de o „emoție istorică”, un amestec între actul de „a denunța demolarea, pierderea, distrugerea” și bucuria „descoperirii semnelor mărunte de viață ascunse în fiecare cotlon năpădit de moloz și amenințat de buldozer”: „Ne aflăm în posesia unui atare fond neoficial de imagine ce dă întrucâtva seama asupra procesului sistematizărilor din Bucureștii anilor ’80. Realizat de către un student, pe atunci în anul I la facultatea de Istoria Artelor din București, acest fond inedit recuperat doar parțial conține circa 220 de martori fotografici înfățișând imobile identificate, în majoritate construcții civile, precum și câteva cazuri de arhitectură religioasă. Miza inițială nu a fost și nu putea fi una estetică, demolările din anul 1984 fiind cu mult mai mult decât o simplă situație fotografică, ci una eminamente documentară. Întregul demers este acela al unui reportaj de amator, aceste imagini fiind mai unitare din perspectivă emoțională decât tehnică. Fotografiatul pe furiș, uneori prin jacheta întredeschisă, permitea rareori reglaje precise sau recadrări cu pretenții compoziționale. La acestea se adaugă calitatea proastă a peliculei fotografice și a developării clandestine, dar suita de imagini izbutește a compune o mărturie și totodată o probă istorică”.

Volumul București demolat… nu este doar o arhivă a unui oraș acum dispărut, ci și arhiva unui om dispărut. Cristian Bonciocat a murit în 1986, pe când era student în anul II, an în care o mare parte din București fusese distrusă. Fotografiile sale, strânse în acest volum apărut în 2013, la Fundația Ines, cu sprijinul Ordinului Arhitecților din România şi al AFCN, reprezintă, în fond, un omagiu adus atât unui oraș care nu mai există, cât și unui tânăr „care avea toate premisele de-a deveni un pasionat și competent istoric de artă” (Corina Popa).

Șerban Bonciocat; Hanna Derer; Corina Popa, Bucrești demolat. Arhive neoficiale de imagine – 1985, Fundația Ines, București, 2013