Un paperback culinar de serie, de tipul 501 reţete cu raci pentru oamenii grăbiţi e, de cele mai multe ori o păcăleală pentru începători sau pentru mîncăcioşii care-şi închipuie că dînd banii pe cartea de bucate, şi-au asigurat automat şi porţiile gata aburinde.

199 de reţete vegetariene, o carte care mi-a picat în mînă recent este şi nu este aşa, dar un lucru e limpede: dacă s-ar lua strict după cum arată, inclusiv cînd o deschizi, nu cred că s-ar înghesui prea mulţi s-o cumpere. Trecînd peste partea asta, eu o să vă spun ce găsiţi în interior, unde e bună şi unde n-aş avea încredere.

E bine că nu e haotică, o umilă cerinţa pe care mă bucur de fiecare dată s-o văd respectată. Nu e organizată în funcţie de ingrediente, ci în funcţie de ordinea servirii felurilor la masă. Intuitiv. Are şi multe sfaturi practice, succinte, folositoare. Nu strică, mai ales dacă nu eşti în măsura să le dai tu singur.

Apoi e bine că se precizează, prin sistemul legendă, care feluri sînf fără ou, care sînt pentru vegani, cît durează prepararea, cîte calorii are o porţie şi dacă e greu de făcut. Acum trebuie să zic că am dat peste o reţetă marcată vegan (budincă de piersici şi pricomigdale) care avea în compoziţie 400 de ml de lapte. N-am stat să verific filă cu filă (hei, nu e vreo Elizabeth David, s-o citeşti chiar dacă în viaţa vieţilor n-ai să coci un chec cu 20 de ouă!) şi frunzărind nu mi-a mai ieşit nimic suspect în ochi. Aş recomanda, totuşi, un praf de atenţie!

Mai e bine de ştiut că e o carte cu reţete din bucătăria italiana. Se foloseşte mult anghinarea, cicoarea, ciupercile, sparanghelul şi destul de des broccoli. Dacă sînteţi pentru mîncatul local şi sezonier, zic să aveţi timp să vă găsiţi ori un distribuitor neaoş de anghinare organică şi sparanghel autohtonizat. Dacă nu, ştiţi ce vă paşte: supermarket.

Ok, sînt şi multe reţete care se pot face cu legume şi fructe locale şi care ar merita o expediţie în piaţă. Sînt reţete cu lucruri uşor de găsit, care te mai scot din monotonia roşii-cherry-de- import-castravete ţiplat, cum ar fi salatele în care se amestecă mai multe feluri de boabe de fasole, sfeclă roşie şi alte legume îndeobşte ignorate. Haşmă. Dovleac. Cam cînd aţi descăpăţînat  ultima oară frumosul monstru portocaliu? Ce vreau să zic e că nu e rău să băgaţi nasul într-o combinaţie ca asta. Chiar dacă nu aveţi acasă chiar tot ce trebuie, măcar vă dau idei.

Acum ceva ce mi-a atras o încruntătură. Încercam să aleg o reţetă, s-o gătesc, să-i fac poze cu tot ce trebuie, ca-n Julie and Julia şi s-o postez tot aici. Mă opresc la lasagna, că tot am un pachet pus la păstrare şi nebăgat în seamă de ceva vreme. Toate bune şi fezabile pînă ajung la pusul în tavă. Nu vă explic, citez direct:

Se prepară lasagna: se tapetează cu celofan o formă rotundă cu diametrul de 12 cm (???????????????) , avînd grijă să rămînă margini suficient de late şi se dispun înăuntru pastele, alternînd fiecare strat cu legume şi parmezan. Se repetă operaţiunea pînă cînd se obţin 8 lasagne rotunde (??????????????????). Cu ajutorul foliei de celofan, se transferă lasagnele într-o tavă încăpătoare, unsă cu unt. Se toarnă deasupra etc. etc. etc.

Îmi pare rău, dar nu reuşesc să vizualizez. Dacă mă puteţi ajuta, retrag supoziţia că pe undeva s-a vîrît o greşeală de traducere.

Sursa

O altă părere de rău e strict legată de supa la plic. Nu mă înţelegeţi greşit: ani la rînd am cumpărat plicuri mici cu supe la cană şi tăiţei chinezeşti. Cele mari necesitau prea mult efort. Dimineţi după dimineţi am sorbit transportată din căni de 3 în 1 – să fierb ceva în ibric mă epuiza. Dar acum m-am schimbat!!!! Acum dacă văd că într-o carte de bucate mi se sugerează că supa de legume, necesară nu ştiu cărui sos, poate fi făcută din plicul instant, mă reorientez.

Adică să mănînci un crenvurşt cinstit, cu o ceaşcă de supă instant şi un gît de Cola, for the sake of old times e un lucru, un ritual aş fi vrut să scriu, mai ales dacă-l împaţi cu un vechi tovarăş din frăţia conservei. Dar să cauţi şi tu, ca omul reabilitat, o reţetă pentru o mîncare bună, gătită pe foc şi mestecată cu lingura de lemn, şi să dai peste opţiunea la plic e…, e un scandal, cum ar zice porcuşorul isteric şi flămînd.

Concluzii acum:

1. Am să gătesc lasagna de care v-am zis, dar pun straturile cum se face, fără indicaţiile alea cu celofanul şi diametru de 12 centimetri. Pun şi poze să mă credeţi, dar vă avertizez că o să pun poze chiar dacă iese prost mîncarea. Aşa, ca să nu ne mai frustrăm că a intrat fotoshopul şi în farfurie.

2. Am mai marcat vreo cîteva alte reţete şi e foarte posibil să gătesc, înainte de lasagna, plăcinta cu broccoli si conopidă. Aştept să se mai strîngă oameni în casă înainte să coc o tavă de lasagna cu 8 etaje! Dar pun poze oricum!

Sursa

3. Cărţile de bucate ar merita şi ele un tratament care să nu fie la extrem: adică ori un glossy absolut şi greţos, ori ceva scris pe foaie de ziar şi pus între nişte coperte care seamănă cu alea vechi, de mersul trenurilor.

4. O întrebare care mă roade de mult: de ce să traduci o carte care nici măcar nu e de autor, una care nu e vreo mare referinţă, cînd ai putea să încurajezi nişte oameni de pe-aici, care chiar gătesc şi se interesează de treburile astea, să scrie ei cărţi, cu propriile experienţe?

5. Revin la diametrul de 12 cm: cred că în cazul traducerilor din sectorul ăsta, o recitire foarte atentă la redactare, dublată de efortul de a-ţi imagina, pur şi simplu, cum se fac manevrele în cauză, e esenţial. Altfel, sînt pentru folosirea imaginaţiei în preajma argazului şi nu numai.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *