După Fărâme de viaţă, roman pentru care Zeruya Shalev a primit Premiul „Femina Étranger”, ediţia 2014, cea mai apreciată scriitoare contemporană din Israel revine în atenția cititorilor români cu un alt roman apărut recent la Editura Polirom – Durere, tradus din ebraică de Gheorghe Miletineanu.

Cărțile sale, traduse în zeci de limbi, explorează resorturile tensiunilor lăuntrice ale sufletului (feminin, mai ales), ale nefericirii și ale disfuncțiilor din cadrul familiei, având ca amprentă acuitatea percepției – migăloasă, scrutătoare, capabilă să exploreze în profunzime. Romanele scrise de Zeruya Shalev sunt psihologice, coborând adânc în abisurile conștiinței și explorând vina, frustrările, senzația eșecului ascuns în relațiile dintre bărbați și femei, dar și dintre părinți și copii.

Într-un interviu acordat în timpul vizitei în România din 2014, autoarea declara: „mă atrage mai mult analiza dificultăților și conflictelor din anumite relații, pentru că acestea sunt situațiile care cheamă schimbarea și aduc la suprafață adevărata natură a oamenilor, mai degrabă decât rutina, relaxarea. Aceste conflicte sunt ca un cutremur. Totul iese la suprafață. Ele nu conduc la sfârșitul iubirii, ci la o cunoaștere mai adâncă a propriei persoane și a celuilalt”.

Zeruya Shalev vede în natura umană cea mai complexă, provocatoare și captivantă realitate din univers: „complexitatea, fragilitatea, conflictele și contradicțiile, copilăriile, orbirea, tânjirea după dragoste, dorința de a fi fericit, alături de forțele autodistructive – toate aceste lumini și umbre sunt surse de fascinație, compasiune și inspirație”.

În Fărâme de viață, personajul central este Hemda Horovitz, femeie născută, ca și autoarea, în kibbutz. Are în jur de 80 de ani, este văduvă, are doi copii și își trăiește ultimele zile din viață, măcinată de o boală care îi oferă o altă perspectivă asupra întregii lumi care o înconjoară, de la sentimentele celor doi copii și amintirile din copilăria traumatizantă până la distanța ce trebuie străbătută ca să ajungă la fereastră. Cu ultimele fărâme din timpul rămas, retrăiește obsesiv, pe scena minții, întâmplări ale propriei vieți, evenimente aparent banale care au influențat decisiv raportarea la proprii copii și apoi a acestora la partenerii sau copiii lor.

Intensitatea emoțională îl surpinde pe cititor și în romanul Durere. Protagonista este Iris, 45 de ani, directoare de școală. Ca și Hemda, este măcinată de sentimentul eșecului, al ratării, cu atât mai mult cu cât chinurile fizice și sufletești îi sunt multiple. La patru ani, fusese aruncată din copilărie într-o maturitate extrem de dureroasă, căci tatăl murise în război, iar ea este obligată să își ajute mama să-i crească pe cei doi gemeni. În adolescență, la 17 ani, este părăsită de bărbatul pe care avea să-l iubească toată viața, acceptând să se căsătorească cu un bărbat cu care va avea doi copii, dar a cărui prezență nu reușește să o scuture de trecut. Amintirile acestei iubiri îndoliate din adolescență o chinuie și nu o lasă să se bucure de viață. La 35 de ani, e victima unui atac terorist, o explozie spulberându-i corpul și sădind în el, alături de durerea sufletească, și năprasnice dureri fizice.

Cele două tipuri de durere se amestecă, dând peste cap viața tuturor membrilor familiei. Trei operații, un an de internare. Retrăirea în plan psihologic este necontenită, sfâșierea pare interminabilă, liniștea este alungată definitiv. Durerea revine inexplicabil și incontrolabil, chiar și la zece ani de la accident. Devine o mamă care nu poate avea grijă de copii.

De partea cealalată, copiii și soțul se vor învinovăți pentru dimineața accidentului. Înstrăinarea împânzește vieților tuturor. Trăiesc într-o casă în care fiecare își are un spațiu de intimitate, dar spațiul comun nu reușesc să îl umple: „Copiii au crescut doar, şi odată cu ei şi frustrările, supărările, ranchiunele, conturile nelichidate, decepţiile. Numai dragostea n-a crescut”. Cu atât mai mult cu cât, după 30 de ani, îl reîntâlnește pe bărbatul din adolescență, acum doctor specializat chiar în tratarea durerilor: „Într-o singură clipă de întâlnire fără cuvinte viaţa pe care a trăit-o i s-a dezvăluit în faţa ochilor ca un trup uzat, plini de cicatrici şi inutil”.

Relația se reia cu o pasiune năprasnică. Dar ea nu știe dacă ce trăiesc e vis sau realitate, oscilând dureros între a rămâne alături de familie și a se desprinde: „Dragostea are multe chipuri, uneori e ruptă cu totul de viaţă, ca un zmeu fără sfoară, ştii că el pluteşte prin aer, dar n-o să încerci să te ţii de el, ca să nu-ţi scape alte lucruri, mai importante pentru tine”.

Drama îi este acutizată și de trauma prin care trece fiica sa care se trezește sub influența unui guru spiritual care îi spală mintea și, sub pretextul renunțării la condiționările exterioare, o folosește în moduri josnice. Prinsă în acest ghem al complicațiilor, Iris, femeia rătăcită printre identități, se străduiește să își limpezească viața, prioritățile, dându-și seama că nu știe de fapt ce valori existențiale să transmită mai departe copiilor: „Trebuie s-o înveţe, cu toate că abia acum a descoperit asta ea însăşi, că o viaţă care pare să fie mai presus de realitate reprezintă de fapt o înrobire”.

Dimensiunile căderilor sufletești răsfrâng dimensiunile suferinţei, iar Zeruya Shalev surprinde cu multă finețe tensiunea copleșitoare dintre amintire și nevoia de înnoire, zvârcolirile sufletelor delincvente.

Subtil, profund, senzual și reflexiv deopotrivă, romanul Durere fascinează prin concretul și nuanțele pe care le capătă senzația durerii în fiecare pagină, dar și prin capacitatea autoarei de a privi cu multă înțelegere, din multiple puncte de vedere situațiile problematice și de a le lega într-un ansamblu corent, de a găsi sensul, de a scoate în lumină frumusețea chircită printre suferințe.

„Ia spune, nu ţi se pare deznădăjduitor că orice lucru bun ne trezeşte imediat suspiciuni? Nu e ca şi cum am fi pierdut cu totul speranţa că viaţa poate să fie fericită?”.

„… credem că dreptatea înseamnă capacitatea de a ierta. Începutul iertării – ca proces la care participă ambele părţi deopotrivă – e însăşi recunoaşterea durerii pricinuite atât nouă, cât şi celuilalt, e capacitatea de a vedea punctul de vedere al celuilalt alături de punctul nostru de vedere. La începutul iertării se află modestia care îţi dă posibilitatea să-l vezi pe celălalt ca pe o entitate independentă şi deosebită, şi nu ca rezultatul voinţei şi acţiunilor noastre. Este obligaţia de a ne ajuta unul pe celălalt să evităm noi lovituri, conştienţi de faptul că o schimbare adevărată se poate realiza numai prin cooperare”.

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *