Ca să nu vă ținem în suspans, cărțile de la Polirom sunt:
Grădina plăcerilor lumești de Joyce Carol Oates
Cupa de aur de John Steinbeck
Marea trecere de Cormac McCarthy
Peripețiile lui Juha Nazdravanul – basme arabe
Fortăreața albă de Orhan Pamuk
Așa-i că sună bine cele cinci titluri? Acum să vă spunem și ce aveți de făcut pentru ca pachetul de cărți să ajungă la voi. E simplu.
Scrieți într-un comentariu căreia dintre cărțile voastre preferate i-ați schimba finalul și, mai ales, cum. Autorul celui mai interesant răspuns primește acasă cele cinci cărți.
Vă rugăm ca: 1. să semnați cu numele real, 2. să puneți o adresă de mail validă, 3. să răspundeți până duminică, 16 septembrie. Succes!
Castigator: Anca Gheorghe
As schimba deznodamantul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Stefan Gheorghidiu nu trebuie sa isi lase trecutul in urma, sa ia viata de la capat, uitand-o pe Ela. acesta trebuie sa lupte, sa ii intinda o capcana Elei, sa lupte pentru casnicia lui. Sa insele la randul lui, sa vada gustul placerii extra-conjugale, caci e cea mai pasionala. Iar sfarsitul sa vina cu o impacare, o casnicie mult mai puternica, intarita de relatiile extra-conjugale a amandurora!
Una din cartile mele preferate este LA MEDELENI a lui Ionel Teodoreanu.
As schimba finalul in felul urmator:
Olguta nu s-ar sinucide fiindca e bolnava, ci s-ar casatori cu Vania, cu care ar avea o viata plina sufleteste, cu multe trairi si aventuri.
Danut nu ar vinde Medelenii, va deveni un mare scriitor, si ar continua cu Monica traditia mosiei, cu copii care sa zburde iar prin gradina, in timp ce el scrie.
Cartea mea preferata este Piercing de Ryu Murakami. Este o carte despre traumele copilariei care se reflecta asupra unui adultului ce intentioneaza sa ucida o prostituata pentru a-si infrange instinctul de a ucide propriul copil. In prostituata respectiva o vede pe mama sa care l-a maltratat in copilarie. Interesant ar fi fosat ca in final sa apara mama lui Kawashima pentru a vede cat de zguduit ar fi fost personajulk de aceasta reintalnire.
Una din cartile mele preferate este ” Cel care ma asteapta” de Parinoush Saniee si as schimba finalul cartii astfel:Parvaneh se casatoreste cu Saeid dupa ce acesta divorteaza de sotia lui din America.
Eii,mm, Radu Tudoran, “Maria si marea”… Mariei i-as “oferi” surpriza… unei sarcini. Fix pe utlima pagina. Un fel de promisiune, daca se poate spune asa, ca viata ei s-ar schimba intr-o fireasca implinire intr-n sens nou pentru ea.
A cunoscut pasiunea, renuntarea la un vis, a experimentat o singuratate destinata auto-protectiei… apoi iubirea, indoiala, deznadejdea/resemnarea si furia ca o alta femeie dar nu femeie – marea 🙂 – poate fura la propriu de langa ea ceea ce simte ca este, in sfarsit, jumatatea.
Un copil…
oda femeii, cruzimii ei si puterii de persuasiune!
interventie minima: as schimba vreo trei cuvinte din solilocviul lui molly din Ulise-(e) lui j.joyce,
astfel: “and I thought well as well him as another and then I asked him with my eyes to ask again yes and then he asked me would I yes to say yes my mountain flower and first I put my arms around him yes and drew him down to me so he could feel my breasts all perfume yes and
his heart was going like mad and NO I said NO I will Not.”
auch.
pe de alta parte, as schimba finalul povestirilor lui r.carver, dar asta chiar nu ar fi deloc amuzant, asa ca nu ma obosesc.
Asa cum unei mamei ii este imposibil sa aleaga intre copii ei, asa unui cititor ii este greu sa aleaga intre cartile preferate. Odata apropiate sufletului, o detasare este un adevarat supliciu. Cu toate astea si cu efortul de rigoare , voi alege Idiotul de F. Doievski drept cartea a carei final mi-ar placea sa il modific. Desi, In Europa , Dostoievski incepe sa fie gustat abia in perioada interbelica – destul de tarziu , a fost ” adoptat” ireversibil, ramanand parintele existentialismului. In ceea ce priveste cartea al carei final mi-ar placea sa il schimb, reflecta insasi genialitatea scriitorului in a contura personaje, patrunde psihologia umana si transpune ideile sale profetice.
Pentru a raspunde la provocarea de a imi pune amprenta asupra cartii, in locul finalului consacrat de autor, cel gandit de mine presupune un mix 😮 prelungire a starii de luciditate a Printului Miskin alaturi de acelasi fir narativ. Prelungita starea de luciditate, cartea s-ar mai fi continuat, intr-un anumit numar de pagini, cu reflectiile asupra deceptiei sentimentale suferite, impactului informatiilor cu privire la fapta savarsita de prietenul sau, o urma reflectiei asupra ” paradisului terestru ” si degradarea in care va fi aruncat. Alternarea , pe parcursul romanului a clipelor de anxietate, crizelor de nebunie cu momentele monumentale de luciditate asupra realitatii si pozitionarea Printului Miskin ca detinator a inteligentei primare, acorda credit finalului propus. In aceste conditii,abia dupa o ultima portiune de pura perceptie a realitatii, cu puternice reflectii si proiectari ale personajului, cartea sa se incheie cu alienarea mentala a Printului, inchis in sanatoriul din Elvetia.
Concluzionand, orice final are farmecul sau si este bine gandit, intrucat pune in valoarea intreaga desfasurare a cartii, consacrandu-i autorului drepturile spirituale asupra creatiei. De asemeni, cum bine stim, o carte nu se sfarseste niciodata acolo unde este scris ” Final ” . Ea , continua sa se prelungeasca cu fiecare mana prin care trece, minte care o gusta si digera , opinie sau reflectie indreptata spre ea. Asadar, respect si sprijin initiativa de a mentine cartile “vii “:
Una dintre cartile mele preferate este ,,Cel care ma asteapta” de Parinoush Saniee, insa as schimba finalul trist cu unul fericit, nu pentru a avea un final cliseeic, si pentru ca eroina a suferit prea mult si ar fi meritat sa atinga un dram de fericire. Consider ca, pe langa faptul ca este o carte despre cultura musulmana, este o lectie de viata, iar eroina este un exemplu de putere, curaj si devotament. 🙂
Cel care ma asteapta de Parinoush Saniee… o carte care povesteste despre drumul greu al unei femei din Iran. Si fiindca finalul este trist, ca doar e inspirat din realitatea dura, as vrea sa-l schimb ajutand-o pe Mansum sa isi indeplineasca visul de a isi trai restul vietii impreuna cu sufletul ei pereche. De fapt ca orice femeie, mi-as dori un final frumos ca de basm pentru ea, macar in carte si nu prezentul crud de a ramane singura. I-as face pe copii ei sa fie mai intelegatori si mai iubitori cu ea, i-as face sa inteleaga cate sacrificii a fost dispusa sa faca pentru fericirea lor.
Unul din romanele mele preferate este “clasicul” “Ion” al lui Liviu Rebreanu… “Ion” este un roman aproape perfect (deoarece perfectiunea nu exista – am tinut sa mentionez ideea devenita deja cliseu), care “curge ca un fluviu american” (George Calinescu), insa as dori sa-i schimb deznodamantul (desi stiu ca include o norma morala tipic ardeleneasca, asemeni lui Slavici etc.)
In ce fel l-as schimba? Ei bine, as incepe cu momentul anterior noptii cand George pleaca la padure, iar Ion vine pe la Floarea, “vizita” despre care Savista stie. L-as “face” pe Ion (ca un adevarat narator omnipotent si omniscient) sa o bata pe oloaga Savista, sa o ameninte chiar cu moartea, si astfel George nu ar fi aflat despre viitoarea “vizita” a lui Ion. Protagonistul ar fi vizitat-o pe Floarea si si-ar fi linistit pregnantul “glas al iubirii”. Pana sa fi venit George acasa, Ion sa fi fugit cu sotia acestuia, iar la intoarcerea lui sa aiba loc o alta confruntare Ion-George, terminata cu victoria eroului. Astfel, Ion si-ar fi redus la tacere ambele “glasuri” (al pamantului, al iubirii). Totodata, i-as “fi” daruit eroului un fiu, ca simbol al desavarsirii si a viitoarei vieti asigurate. Insa, odata cu nasterea fiului, as fi “ordonat” moartea lui Ion ca dovada a unei existente mai presus de fire, care vede tot si a carui misiune e sa mentina un echilibru pe pamant.
Asadar, as transforma romanul lui Rebreanu, intr-unul stendhalian, dar as pastra normele morale tipice ardelenilor (moartea lui Ion “oferita” de Providenta). Ion ar fi devenit simbolul omului “schopenhauerian”, care doar vrea, insa doreste in asa fel incat volitia lui face intreaga lume telurica sa se supuna; l-as transforma intr-un erou care dupa ce dobandeste tot, pierde aproape tot, ramanandu-i o noua ocazie: reincarnarea, viata viitoare, prin fiul sau; Ion ar deveni astfel dovada tragismului uman: lupta ciclica si necontenita pentru o viata frumoasa, insa care se darama asemeni “Monastirii Argesului” din cauza nejertfirii a ceva, in cazul de fata fie pamantul, fie iubirea. In mare, romanul ar fi avut aproape aceeasi substanta, subliniindu-se limitele umane si neputinta de a “alerga dupa doi iepuri deodata” (dupa cum subliniaza intelepciunea populara).
Sa-mi fie iertata “mutilarea” unei opere bazale a literaturii romane!…