Ca să nu vă ținem în suspans, cărțile de la Polirom sunt:
Grădina plăcerilor lumești de Joyce Carol Oates
Cupa de aur de John Steinbeck
Marea trecere de Cormac McCarthy
Peripețiile lui Juha Nazdravanul – basme arabe
Fortăreața albă de Orhan Pamuk
Așa-i că sună bine cele cinci titluri? Acum să vă spunem și ce aveți de făcut pentru ca pachetul de cărți să ajungă la voi. E simplu.
Scrieți într-un comentariu căreia dintre cărțile voastre preferate i-ați schimba finalul și, mai ales, cum. Autorul celui mai interesant răspuns primește acasă cele cinci cărți.
Vă rugăm ca: 1. să semnați cu numele real, 2. să puneți o adresă de mail validă, 3. să răspundeți până duminică, 16 septembrie. Succes!
Castigator: Anca Gheorghe
As schimba finalul cartii Pasarea spin de Colleen McCullough, in sensul ca mi-ar placea ca Maggie sa-i spuna lui Ralph ca baiatul este al lui si astfel poate el ar fi renuntat in sfarsit la ambitia lui de a ajunge cat mai sus in ierarhia bisericeasca in detrimentul dragostei adevarate. Baiatul nu ar mai fi murit inecat, iar ei ar fi trait ca o familie fericita.
Aş schimba finalul romanului meu preferat, “Magicianul” de John Fowles, cu toate că tocmai acel final deja stabilit dă cărţii farmec şi mister. Aş transforma finalul deschis deoarece aş vrea, ca cititor, să aflu dacă jocul misterios al lui Conchis a fost sau nu un joc; aş vrea ca Nicholas şi Alison să se confrunte cu temerile lor cele mai ascunse şi aş vrea să aflu motivul pentru care Nicholas a fost ales ca pion în acea mascaradă.
eu nu as schimba sfarsitul nici unui roman.sfarsitul e singurul lucru care le da substanta,si care pana la urma te face sa iubesti cartea aia sau nu.Cartea mea preferate,oricare ar fi ea, se termina cu incepul altei carti ,a carei sfarsit este o alta carte,un sir nesfarsit de carti si pagini, si asta cred eu ca inseamna placerea de a citi.
Cartea mea preferată este, cu siguranţă, “Elevul Dima dintr-a şaptea”, de Mihail Drumeş. Am citit-o de 4 ori şi de fiecare dată am plâns la final. Eroii cărţii încearcă să se sinucidă împreună, luând otravă. Ambii sunt salvaţi de părinţii lor, doar că fiecăruia i s-a spus că celălalt a murit. Se reîntâlnesc după mulţi ani, când deja nu mai pot fi împreună. Dacă aş schimba finalul, i-aş lăsa să moară împreună. Mi se pare mai puţin sfâşietor decât să trăiască ani de zile cu gândul că celălalt a murit şi să se regăsească, fără a mai fi posibil să îşi reia povestea de dragoste.
Povestirea lui Borges numită Roza lui Paracelsus. Cred că fiecare povestire a lui poate rivaliza cu ușurință cu un roman contemporan, de multe ori având mai multă sevă decăt un raft întreg de proza contemporană. Nu am să o povestesc succint pentru că v-ar descuraja citirea, dar aș schimba finalul într-o demonstrație reală a lui Paracelsus, uimind căutătorul de miracole de la distanță, nu față în față, precum multiplicarea trandafirului în grădina proprie, nu numai reanimarea lui.
Finalurile… sa le schimb, sa nu le schimb, sa le schimb, sa nu le schimb… . Mai bine nu. Imi plac cartile care au final neasteptat, care imi stimuleaza in continuare imaginatia inca vreo ora cel putin. Cele care se incheie cu clasicul happy-end sunt frumoase, dar parca totusi nerealiste. Toata lumea se asteapta la un final fericit dupa multe rasturnari de situatie, asa ca vreau ceva imprevizibil. Dar totusi, intru in jocul propus. Ultima carte pe care am citit-o este una foarte interesanta “Oamenii cartii” de Geraldine Brooks. Povestea este incitanta, pe alocuri caile care par sa nu aiba nici o legatura ajung intr-un punct comun. Totul este halucinant si te tine in suspans. Ar merita un final diferit, la fel de incurcat precum povestea. Dar se termina cu clasicul happy-end, cu ieratrea si iubirea. Frumos ce e drept, dar totusi…
Una dintre cele mai “mind-blowing” – si mind-blowing nu intr-un sens energic, caci mai degraba, ca in orice roman al lui Kafka, pare ca te scufunzi si te sufoci – carti pe care le-am citit si mi-a ramas in constiinta din pricina identificarii cu naratiunea la momentul respectiv a fost “Procesul”. Lesne de inteles. Drama omului constient pus fata in fata cu absurdul existentei; cu procesul existentei, de fapt. Esti aruncat aici, fara sa stii de cine sau de ce, menit sa ajungi la judecata si nu ai nici o idee care ar fi acuzatia. Adica de ce suferi si esti aici, in situatia care esti? Ce ai facut atat de grav? Nici un raspuns. La urma urmei, cine te judeca, cui trebuie sa ii raspunzi sau la cine trebuie sa te duci pentru o solutionare? Nici un raspuns. Ce poti face pentru a indrepta raul pe care l-ai facut, dar nu are nume?
In perioada in care am citit romanul as fi dorit si speram din tot sufletul ca pana la final Josef sa afle, cel putin sa afle, care a fost vina lui. Fiind vorba de Kafka, nu aveam nici o speranta la solutionare. E generalizarea dramei umane; cei mai multi, daca nu toti, ajung la o solutionare abia dupa moarte, cand, in fond, doar se termina suferinta si intrebarile; cand, in fond, doar ia sfarsit chinul tau. Poate ar fi fost prea romantic, dar cel putin pentru o speranta, as dat un raspuns. Daca l-as fi stiut. Dar eu nu il stiu si nu ma indoiesc ca nici Kafka nu il stia la acel moment.
cartea mea preferata este “La rascruce de vanturi” de Emily Bronte.as fii vrut ca Heathcliff sa constientizeze raul pe care l-a facut familiei Linton vazandu-si baiatul indragostit de fata celei pe care a iubit-o si sa se schimbe.ar fii trebuit sa devina mai bun si sa-si ingrijeasca fiul astfel incat acesta sa se casatoreasca cu Cathy si sa fie sanatosi
Cartea pentru care as rescrie finalul este “Pe aripile vantului” de Margaret Mitchell. Da, stiu ca protagonista a fost superficiala, a facut destule greseli, dar cu toate acestea, ea a fost singura care a luptat cu indarjire pentru familia si pentru mosia ei. Mi se pare ca astfel greselile ei sunt rascumparate, si ca in final ar fi meritat sa fie alaturi de Rhet (avand in vedere celelalte doua abandonuri din partea acestuia).
Cartea care m-a impresionat cel mai mult in ultimul an este “The White Tiger”, scrisa de Aravind Adiga. Este foarte greu de spus cum exact as schimba finalul cartii, pentru ca este, de fapt, o imensa scrisoare. Perspectiva narativa este subiectiva, Adiga isi lasa eroul sa faca toata munca:) Finalul este deschis, maine se poate intampla orice! Autorul nu ofera acea ‘closure’, isi lasa cititorul sa decida: fie sa-si imagineze un final limpede, fara cale de intoarcere, fie sa si-l imagineze pe Munna scriindu-si viata zi cu zi. Eu mi-am imaginat mai multe finaluri: il vad crescandu-si afacerea la marimea unui imperiu financiar, il vad cu nevasta si copii, il pot vedea si in inchisoare, luptandu-se, de data asta, si cu gratiile din afara sa, nu doar cu cele dinauntru. Orice este posibil pentru un astfel de personaj pregatit sa primeasca orice verdict de la cititorii sai. Il aud spunand inca o data “My heart was sweating”, ceea ce ma face sa ma cutremur si sa fiu curioasa ce se petrece mai departe, pentru ca aceasta transpiratie a inimii nu poate aduce dupa sine decat o actiune decisa a personajului. Astfel, cartea se scrie mai departe. Probabil ca o scriu si eu.