Ca să nu vă ținem în suspans, cărțile de la Polirom sunt:
Grădina plăcerilor lumești de Joyce Carol Oates
Cupa de aur de John Steinbeck
Marea trecere de Cormac McCarthy
Peripețiile lui Juha Nazdravanul – basme arabe
Fortăreața albă de Orhan Pamuk
Așa-i că sună bine cele cinci titluri? Acum să vă spunem și ce aveți de făcut pentru ca pachetul de cărți să ajungă la voi. E simplu.
Scrieți într-un comentariu căreia dintre cărțile voastre preferate i-ați schimba finalul și, mai ales, cum. Autorul celui mai interesant răspuns primește acasă cele cinci cărți.
Vă rugăm ca: 1. să semnați cu numele real, 2. să puneți o adresă de mail validă, 3. să răspundeți până duminică, 16 septembrie. Succes!
Castigator: Anca Gheorghe
Imi place sa intru in lumea minunata a cartilor,sa descoper cu fiecare pagina personaje complexe ,situatii exceptionale si sa pot sa evadez intr-o lume plina de magie si culoare.Personal as schimba multe povesti dar nu cred ca am talentul necesar sa pot sa creionez sfarsitul interesant si palpitant , asa cum l-a trasat sciitorul.Principalul meu handicap este ca nu pot sa scriu si atunci ma multumesc doar cu rolul de cititor.
Daca tot vorbim de cartile preferate, as putea spune ca descoperirile vin si iarasi vin. Nu ma opresc la una sau la cateva, iar limitele nu exista in acest caz. Scriitorii straini si scriitorii nostri isi pun amprenta pe mintea fiecarei persone care citeste. Orice scriitor are felul lui de a-si expune ideea, iar noi suntem acaparati de fiecare in parte mai mult sau mai putin. Daca as fi citit toate cartile din lume, probabil atunci as fi ales preferatele, doar ca ele apar si vor aparea in continuare. Autori noi, carti noi. Autori cunoscuti, carti noi si asa mai departe. Probabil comparatiile si asemanarile ar fi venit si ele la randul lor.
Fiind vorba de schimbarea unui final al unei carti dintre cele preferate si mai ales cum, ma opresc la Fight Club de Chuck Palahniuk. Romanul acesta fiind respins pentru ca a fost considerat prea riscant si prea intunecat, totusi a devenit un clasic al literaturii underground. Este unul dintre cele mai originale si provocatoare romane scrise in ultimul deceniu al secolului XX, care a stat la baza unui film celebru, regizat de D. Fincher. Nu vreau sa fac o comparatie dintre film si carte. Niciodata nu vor fi la fel de incantatoare, iar parerile sunt impartite.
Personajul principal, avand o personalitate dubla, traieste intre realitate si vis. Este un insomniac. Marla are un rol important in viata acestiua. Ori este iubita, ori este ignorata. Totul se invarte intr-un triunghi amoros. In aceasta lume, nu exista limite si nici obstacole. Mi-ar fi placut ca Tyler sa nu fie doar o iluzie, ci chiar sa existe cu adevarat ca si persoana. Aici as schimba totul. La sfarsit, cand teava pistolului se afla in obraz iar Tyler precizeaza: ” N-o sa murim cu adevarat “, deja ne dam seama ca doar in mintea personajului principal Tyler Durnen traieste.
” Cuvintele care-mi ies din gura sint cuvintele lui Tyler. Sint gura lui Tyler. Sint minile lui Tyler. ” Naratorul este Tyler, iar totul se invarte in jurul lui, intr-o lume plina de esecuri si de minciuni. L-as fi lasat pe narator sa creada ca Durnen se afla doar in mintea lui, iar la sfarsit sa vada ca de fapt este persoana in carne si oase care il controleaza. Sa simta ca nu are nici o scapare. Ori isi omoara conducatorul, stapanul, ori se sinucide sa scape de influentele intunecate ce-i complica viata. Astfel as schimba sfarsitul acestei carti. Bineinteles, romanul, sfarsitul acestuia fac totul. Imi place Chuck Palahniuk , felul lui de a scrie. Nu de geaba este supranumit si portdrapelul generatiei nihiliste.
Cartea “Versetele Satanice” scrisa de Salman Rushdie m-a fascinat 600 din cele aproximativ 650 de pagini ale sale. Finalul, din pacate, mi s-a parut scos dintr-un film american. Prevedeam un final mai degraba metafizic, abstract, rupt de realitate, iesit din timp sau cum altfel doriti sa ii spuneti… Daca as fi scris eu ultimele pagini, m-as fi intors, poate, la inceput, la o noua cadere a celor doi (a lui Gibreel Farishta si a lui Saladin Chamcha), dar de data aceasta nesfarsita si in spirala, fara a se st daca este in vis sau in realitate, simbolizand un joc continuu intre fortele binelui si raului care se pot contrazice, completa, substitui una alteia etc.
De curind am terminat 1Q84 de Haruki Murakami, carte pe care am asteptat-o cu mare nerabdare, Murakami fiind unul din scriitorii mei preferati. Din pacate, de data asta am avut senzatia ca stau de vorba cu un prieten pe care-l apreciez de obicei, dar care acum spune lucruri cu care nu numai ca nu sint de acord, dar le sustine si intr-o maniera prea putin agreabila. Pina sa schimb ceva la sfirsitul cartii, as schimba mai multe detalii din cuprinsul ei.
Din pacate, cartea nu mai are poezia minunata din Dans, dans, dans, si nici realismul din Padurea norvegiana, in schimb imprumuta din atmosfera apasatoare pe care am gasit-o in cartea lui Orwel, 1984, ceea ce este destul de greu de suportat pe parcursul a trei volume.
Multe scene se repeta nejustificat (copilaria lui Tengo, amintirile lui Aomame), aceeasi descriere fara culoare a celor doua Luni sau portretizarea prea seaca a clonei lui Fukaeri. As schimba si violenta nejustificata care insoteste una din scenele din final:uciderea detectivului (nu i-am inteles sensul. Murakami insista asupra lipsei lui de carisma si calitati fizice doar ca sa-i justifice moartea si lipsa de compasiune din partea celorlalti?).
Nu in ultimul rind, cele doua personaje principale, Tengo si Aomame mi s-au parut complet lipsite de farmec si contradictorii. Aomame este o ucigasa platita, dar isi pierde cumpatul in cele mai copilaresti situatii. Tengo mi s-a parut doar un tip de treaba, dar sters. Povestea lor de dragoste pornita in scoala primara este complet neverosimila. Doar niste personaje neadaptate se puteau ancora intr-o aminitire din copilarie care, de altfel, este redata destul de fara har. Finalul mi s-a parut prea siropos si conformist pentru o carte mai degraba dura si departe de tiparele romanelor de dragoste. In locul scenei cu cei doi indragostiti care beau sampanie sub clar de luna, numind copilul pe care-l asteapta drept “mica fiinta”, as fi preferat un final mult mai apropiat de stilul lui Murakami si as fi transformat totul intr-o metafora a regasirii de sine. As fi facut din cele doua personaje cite o parte a personalitatii unui singur personaj si as fi transformat toata actiune cartii intr-o odisee a cunosterii de sine.
Cartea mea preferata este „Doctor Jivago” de Boris Pasternak si desi nu cred ca ar putea fi gasit un final mai bun si mai bogat in semnificatii decat cel ales de autor, nu pot sa nu ma gandesc cum ar fi fost daca unui anumit personaj i s-ar fi dat sansa sa-si cunoasca mai bine radacinile, sa nu isi piarda de mostenirea ei familiala. Ma gandesc la personajul Tatianei, fiica Larei cu doctorul Iuri Jivago, abandonata de mama, din motive complicate, in partea rasariteana a marii Rusii. Mi-ar fi placut daca Lara nu ar fi parasit-o pe Tania si s-ar fi intors la Moscova cu cele doua fiice ale ei. Mi le imaginez pe Lara si fiica cea mare, Katia, rapuse de durere la priveghiul lui Jivago, iar mica Tania nu intelege cine e acel barbat strain si de ce moartea lui provoaca atata suferinta mamei si surorii mai mari. Dupa priveghi, Evgraf o avertizeaza pe Lara ca autoritatile sunt pe urmele ei si le ajuta pe cele trei sa ajunga la gara. Cu putin inaintea plecarii trenului, Lara realizeaza ca nu mai poate fugi si le minte cumva pe fiicele ei sa urce in tren. De la fereastra vagonului care s-a pus deja in miscare, Katia si Tania vad cum un grup de barbati, agenti NKVD, se apropie de Lara si isi dau seama de sacrificiul mamei. Rememorand evenimentele petrecute cu ani in urma la Iuriatin si Varikino, Katia impartaseste cititorului gandurile ei despre Lara Antipova: „Probabil ca fusese arestata, dupa care murise sau disparuse fara urma, uitata sub vreun numar anonim din listele pierdute ulterior, intr-unul din nenumaratele lagare de concentrare din nord, speciale, pentru femei.”, finalul imaginat de mine concluzionand in aceleasi randuri alese de autor, dar fara epilog, fara formula „peste n ani”, care cred ca e mult prea dureroasa ca sa conchida astfel istorisirea Larei si a doctorului Jivago. Pentru mine, romanul s-a incheiat odata cu moartea lui Iuri si disparitia Larei.
eu aş schimba finalul cărţii pe care o scriu acum, dintr-o chestie încă vagă şi nedefinită în ceva concret şi, de ce nu, excelent
Consider că şi cea mai nesemnificativă şi neoficială participare la (re)scrierea unei cărţi, cum ar fi (şi) schimbarea finalului, chiar dacă aceasta are loc doar în mintea şi/sau pe foaia vreunui cititor nemulţumit de felul în care acţiunea se încheie, presupune un curaj grozav şi o încredere în sine nemaipomenită. De aceea, eu aş face o modificare minoră, poate cea mai puţin observabilă, dar a cărei consecinţă afectează, totuşi, semnificativ textul: aş schimba ultimul semn de punctuaţie.
Care ar fi cartea pe care aş supune-o la această schimbare? Nu am (doar) una preferată, ar fi trist să fie aşa şi, dacă chiar ar fi posibil, probabil că acea carte ar fi pentru mine cartea perfectă, ar fi Cartea, care nu ar avea nevoie de nicio modificare ca să fie mai bună, pentru că mai bună decât ar fi deja nu ar putea fi. De aceea, aleg romanul „Cititorul” de Bernhard Sclink, un roman care mi-a plăcut (pentru că pune deoparte atât de des discutata relaţie dintre cititor şi autor şi se concentrează pe înfăţişarea legăturii dintre cititor şi ascultător, pe o altfel de lectură), dar a cărui final a reuşit să mă întristeze puţin.
Aş termina ultima frază nu enunţiativ, ci cu puncte de suspensie, astfel încât, pe ultima sută de metri, masca personajului-narator, atât de grijuliu purtată pe tot parcursul cărţii să cadă şi să rămână el, adevăratul el, astfel încât atitudinea constantă, atent calculată, rece, a lui Michael să se dovedească a fi doar o măsură (justificată sau nu) de (auto)protecţie.
Da, dacă ar fi să rescriu sfârşitul romanului, ultima lui frază nu ar arăta aşa, „A fost prima şi singura dată când am stat acolo.”, ci aşa: „A fost prima şi singura dată când am stat acolo…” Protagonistul ar arăta că regretă că nu s-a mai întors la mormântul Hannei, femeia mai bătrână decât el, dar care nu doar l-a iniţiat în lumea controversată a dragostei, ci l-a şi făcut să experimenteze lectura cu voce tare, ce a ajutat-o pe ea, pe alţi deţinuţi care nu ştiau să citească şi chiar şi pe personajul principal.
Noul Testament. Isus moare. Învie. Moare din nou. Învie iar!
As schimba finalul cartii “Panza de paianjen” de Cella Serghi. Desi imi plac dramele, finalul acestei carti il vreau cu happy end: Diana sa se casatoresca cu Petre Barbu si sa locuiasca in Mangalia.
Buna ziua.Cand anuntati castigatorii?